Mi-a fost un bun prieten și coleg și de aceea îmi vine greu să-l evoc, cum îmi este greu să admit că nu îi mai pot da telefon și să-i ascult vocea blândă, caldă. O fac pentru că figura lui luminoasă, deși discretă, merită cu prisosință să rămână între noi.

Ne-am cunoscut colegi de undă la Radio Timișoara, pe stil vechi, prin anii 1974-1976. El realizator apreciat al emisiunii „Viața muzicală”, eu reporter începător într-ale presei vorbite. Discutam deseori, vorba vine discutam, ascultam mai degrabă părerile lui pline de miez despre concertul cutare ori cutare, în interpretarea Filarmonicii „Banatul”, ori a Filarmonicii din Arad, altei orchestre din împrejurimi, despre dirijorul sau interpretul săptămânii, iar opiniile sale, însoțite în emisiuni de ample exemplificări, deveniseră pentru mine puncte de reper în descifrarea vieții muzicale atât de bogate pe meleagurile bănățene din acea vreme. Avea un fel calm, răbdător până dincolo de putință în a-mi explica ce este valoare și ce este impostură în arta muzicală, de ce compozitorul cutare era deschizător de drumuri, discutând în sotto voce și despre neajunsurile promovării în vremea propagandei comuniste a unor curente și creatori. Emisiunile sale erau ascultate, apreciate, la concerte era anturat de numeroși melomani ce-și exprimau bunele păreri despre prestațiile sale.

După câțiva ani, avea însă să părăsească radioul devenind secretar muzical al Filarmonicii „Banatul” și profesor la instituții de învățământ superior timișorene.  De fapt se întorcea acasă, într-o lume pe care acum nu o mai comenta ci contribuia chiar la construirea ei.  Am continuat să ne vedem și să povestim, dar acum aria studiilor sale se amplificase, abordase istoria muzicii universale, din rațiuni didactice și, mai cu seamă, pe cea a muzicii bănățene, din curiozitatea și ambiția arădeanului ce iubea lumea de sunete din Banat. Îmi vorbea cu ani în urmă despre tenacitatea, plină de fervoare și pasiunea căutării, cu care a construit în timp o operă care, din fericire, a reușit să o încheie cu cele două volume ale unui monumental lexicon „Muzicieni din Banat”, în care primul volum e dedicat celor din Banatul Montan și Banatul Sârbesc, iar al doilea celor din Banatul Timișean, apărute la editura „Eurostampa” în 2012, respectiv 2014.

Mă consultase în câteva rânduri cu privire la unele  personalități din diferite domenii, pe care le prezentasem în filmele mele documentare ori în emisiuni radiofonice, dacă pot să-i înlesnesc contacte cu persoane cunoscătoare ale trecutului muzical din diferite localități, și mă ținea la curent cu pașii pe care îi făcuse pe urmele cutărui sau cutărui personaj, dezvăluind lucruri cu adevărat senzaționale din trecutul nostru cultural. Punea atâta pasiune și viață în ceea ce făcea încât lumea prin care umbla, ca într-o proiecție virtuală, îmi devenea aievea, plină de suspense și aventură, dând culoare și dramatism unor momente neștiute din istoria noastră. Astfel că am citit lexiconul cu pricina ca două adevărate romane de aventuri, înțelegând multe din lucrurile pe care nu știusem să le așez cum se cuvine în timp și spațiu. Lor li s-au adăugat alte 15 volume de istoria muzicii și muzicologie care au conturat personalitatea autorului lor drept unul din cei mai proeminenți și mai profunzi cunoscători ai vieții muzicale bănățene.

Multe din articolele sale au apărut în presa vremii, mai cu seamă în ziarul „Drapelul Roșu” și revista „Orizont”, care, deși reflectau realitățile unui timp apus, s-au păstrat importante pentru că au revelat bogăția vieții culturale de atunci, prestații artistice de valoare care au înnobilat un timp care ne-am obișnuit să-l numim, pe nedrept, a fi fost tern, ba, cum spun unii, chiar potrivnic promovării culturii adevărate. Dar, pe baza acelor articole, semnate alături de el și de Doru Murgu, Ovidiu Giulvăzan, Lava Bratu etc., se poate azi contura personalitatea unui moment din evoluția vieții muzicale din Banat. Din păcate, din rațiuni care îmi scapă, cotidienele post revoluționare au stins încetul cu încetul luminile asupra fenomenului artistic din această parte a țării, au încetat a mai fi martori ai actualității culturale, nu înțeleg ce însemnătate are așezarea acesteia pe hârtie, aruncând în beznă munca atâtor artiști pasionați în toate domeniile de activitate.

Ioan Tomi a fost, din acest punct de vedere, un adevărat pionier, dar și un continuator al unor tradiții bogate, a dăruit cunoașterea sa și, prin pasiunea cercetării, a așezat pietre de bornă în muzicologia din acest colț de țară, dar cu largi conexiuni în Europa Centrală și de Est.

Impresionat de opera sa, i-am propus un interviu în care să ne vorbească despre efortul depus la întocmirea lexiconului. Și am pornit, firește, de la o cifră uimitoare, 1.000 de muzicieni indexați în laborioase biografii. Citez din cartea Vasile Bogdan, „Și ține-te de Banat”, volumul II, Biserica răstignită, editura David Press Print Timișoara, pg. 276-277:

• „1.000 de articole, 1.000 de destine, 1.000 de oameni, 1.000 de lumini. Dar acum să venim puţin spre sinteze şi anume aici e o vorbă care a rămas celebră: În Bănat cântă tăt natul.
• Adevărul este că Banatul este foarte bogat în muzică, deşi nu a reuşit să dea culturii muzicale personalităţi care să epateze. Noi nu avem un Enescu, aşa cum îl au moldovenii. În lumea corurilor nu avem un Musicescu, deşi este Ion Vidu socotit un maestru, dar şi Ion Vidu a fost elevul lui Musicescu, s-a dus la el să înveţe. Deci Banatul nu a strălucit prin personalităţi de mare talie, deşi sunt muzicieni, precum este Bela Bartok, care nu mai poate fi pus în comparaţie cu alţii. Nu am avut personalităţi atât de importante dar am avut foarte mulţi muzicieni mai mici, iar muzica a devenit o cultură de masă, şi a fost iubită. Aşa se şi explică faptul că fiecare sat a avut coruri sau corurile lui, fiecare sat a avut fanfara satului, fanfarele sale. Această dragoste de muzică provine şi din faptul că bănăţenii au avut ca model activitatea şi dorinţa de divertisment mai rafinat, preluată de la nemţii care au venit, s-au aşezat aici. Nu numai de la nemţi ci şi de la cehi, boemieni. E adevărat că odată cu imigrarea care a avut loc în anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, deci de prin anii 1850-60, când s-au dezvoltat uzinele de la Reşiţa, ei au simţit nevoia să aibă şi activitate culturală, de aceea se plăteau foarte bine muzicienii, care erau aduşi de la Viena, de la Budapesta, de la Brno, de la Praga. Aşa se şi explică numărul mare de cehi şi boemieni care au venit, pur şi simplu asta era activitatea lor, erau profesionişti, cântau şi erau foarte bine plătiţi, ca muncitorii din mină. Astfel au început să înveţe muzica şi copiii celor ce lucrau în mină, ori la cuptoare, educaţia muzicală devenise un lucru absolut normal şi dorit de fiecare familie, nu numai cu pretenţii, de familiile simple chiar. Aşa au ajuns să practice muzica, să cunoască notele, să înveţe să cânte şi de aici răspândirea în masă a acestei arte.”