Cele trei cărți-document despre experiența traumatizantă a evenimentelor din timpul Rusaliilor negre (1951), când aproximativ patruzeci și patru de mii de bănățeni au fost ridicați din căminele lor şi deportați în Bărăgan (Bărăgăniștii. Destine în valurile istoriei, 2015; Desculți printre ciulini. Mărturii despre deportarea în Bărăgan, 2016 și Deportații în Bărăgan. Generațiile D.O., 2018), au fost, pentru Marcel Sămânță, nu doar fundamentul experimentului literar asumat în Un loc cu multă verdeață*, ci mult mai mult: o reîntâlnire cu trecutul, cu propria copilărie, cu propriul destin și cu soarta familiei sale, victimă directă a deportărilor. Un stimulent în căutarea timpului trăit printre întâmplări risipite în cotloanele memoriei, o modalitate de a se (auto)defini, de a identifica printre rădăcini explicații pentru vremea de azi. Un suport al înțelegerii felului în care istoria reală devine amintire și, succesiv, se transformă în poveste, iar povestea în literatură. Dincolo, însă, de evidenta încărcătură autobiografică, scriitorul face pași decisivi către ficțiune, modificând, de pildă, toponimele, ori adăugând realității, faptelor și personajelor comentarii și detalii imaginare, îndeajuns cât să nu altereze veridicitatea confesiunilor, dar și suficiente pentru a plasa narațiunea pe o traiectorie estetică similară cu – s-a spus deja – aceea din Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă. Iar dacă premizele sunt, oarecum similare (”Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire”), dacă autenticitatea lingvistică este, cu diferențele de rigoare, dătătoare de redutabilă plasticitate, conținutul este substanțial diferit. Spre deosebire de Amintirile… lui Creangă, cele din copilăria lui Marcel Sămânță sunt încărcate de dramatism, vin dintr-o perioadă (cea a dezintegrării epocii staliniste) agresivă, demolatoare, care nu repară erorile trecutului, ci, din contră, le adâncește, le hipertrofiază. Universul uman este aici marcat ireversibil de durere și suferință, de revoltă mocnită, intensă, de o exasperantă neputință de a se opune tăvălugului, de a (mai) face ceva împotriva cursului evenimentelor. Aparențele scriiturii jucăușe, plină de istorioare amuzante, de povestioare vesele, arareori umbrite de tensiunea și tragismul vremurilor, ascund apele adânci și tulburi ale suferințelor și inimaginabilelor umilințe prin care au trecut, deopotrivă, indivizii și comunitatea, fie că vorbim despre părinții, bunicii și străbunicii autorului, fie că e vorba despre întreagul sat timișan din apropierea frontierei cu Serbia. Cărțile anterioare despre Bărăgan ale lui Marcel Sămânță se întemeiau pe memoriile deportaților aflați, atunci, la o vârstă matură. În volumul de acum, prozatorul adaugă, peste impresiile foarte puternice produse de aceste mărturii, secvențe din propria experiență din perspectiva copilului născut acolo, în pustietatea Bărăganului, însă intrat în primul cerc al cunoașterii post festum, la o mică, dar semnificativă, distanță în timp: ”Despre nașterea mea nu-mi aduc aminte nimic. Dar de pe la vreo doi ani retrăiesc anumite clipe, vag, desigur, ca pe ceva care s-a petrecut în vis”.

   Informal, cartea este împărțită în două. Prima parte decupează și fixează în tușe pline de căldură imaginea maternă, pe fundalul încercării deportaților întorși la casele lor de a reveni la viața de dinainte. O tentativă afectată de cooperativizarea forțată, de confuzia născută din ideologia cu aparență umană a anilor de după moartea lui Stalin, ”tătuc și nemernic crud de la Răsărit”; o epocă în care ”puteai procura orice și fura orice aveai nevoie că tot nu zicea nimeni nimic, cu o singură condiție, să nu te fi prins miliția și să nu fi fost chiabur și dușman al poporului”. Orfană de ambii părinți și rămasă fără soțul condamnat la șapte ani de pușcărie politică, Lorica, mama povestitorului, este o adevărată Fefelagă bănățeană: de voie, de nevoie, pentru a-și crește cei doi băieți, ea se adaptează, cu înțelepciunea femeii lovită de soartă, vremurilor, se pliază – cu obediența și disperarea dorinței de supraviețuire -,  pe ”imperativele făuririi noului sat românesc”. Partea a doua a amintirilor lui Marcel Sâmânță gravitează în jurul icoanei tatălui, revenit acasă după ispășirea pedepsei: ”Noi am trăit cum am putut  cât a lipsit el, dar acum totul se va schimba că tata nu s-a lăsat și, în primăvara următoare, deja a început să ridice casa cea nouă”. Aidoma majorității celor întorși din Bărăgan, cu instinct de bun gopodar și o îndărătnicie ce vine din straturile profunde ale mentalului colectiv bănățean, părintele plonjează cu ambiție și fermitate în ”lumea cea nouă de afară”, construind și demolând, alergând neobosit după toate cele, încrâncenându-se să le asigure fiilor săi o viață măcar decentă: ”Tata înota în acel rău și mai ales împotriva curentului pentru că mereu a fost și a rămas, chiar și în memorie, un om ingenios, întreprinzător, putenic, cum n-au mai fost mulți și atunci când a construit castelele de nisip ale lumii noi, egalitare, și când le-a năruit, tot primul fiind la acțiune, crezând că așa va îndrepta ceva din răul pe care regimul l-a făcut…”

   Cursive, seducătoare, amintirile lui Marcel Sămânță sunt, în fond, o veritabilă monografie a renașterii, creșterii și descreșterii, până la pulverizarea în neantul timpului de azi, a satului timișan de câmpie, după cum este și o cronică nepătimașă a epocii comuniste, cu o viziune dinlăuntru ce face loc, adesea, unor pasaje ce devin volens-nolens veritabile și necruțătoare parabole: ”În sala cu viermii de mătase (a școlii, n.n.) urcați peste tot pe pereți, unde îi apuca învelitul, era un număr mare de portrete, toți tovarășii din Comitetul Central, în frunte cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, vreo douăzeci, puși pe două scânduri, iar viermii aceia mișunau peste tot, li se puneau tovarășilor pe  ochi, pe sprâncene, pe vârful nasului, pe literele de la nume, tovarășul Dej semăna cu un pirat cu capul mare, iar tovarășa aia, impunătoare și ea, avea bărbi și mustăți  ca un bărbat de toată isprava”…    Înzestrat cu  un excelent instinct de narator, exersat îndelung în cariera de jurnalist, dar și în poemele din cele cinci volume publicate până acum, Marcel Sâmânță se dovedește a fi un prozator la fel de talentat precum este ca poet.

• Marcel Sămânță, Un loc cu multă verdeață, Editura Mirton 2019