Matematica nu ne învaţă, ci e o cârjă a raţiunii, atâta tot, iar raţiunea e raportul dintre ceea ce se vede şi ceea ce se presupune a exista, într-un câmp de logică ce funcţionează doar în mai puţin de o sutime de adevăr. Toate conceptele noastre nu sunt decât nişte cârje cu care operăm. Nişte culori pe care le combinăm pentru a realiza o compoziţie, un portret, o natură statică sau un peisaj. O combinaţie de cuvinte capabile să creeze o compoziţie în care oamenii se pot recunoaşte, îşi pot regăsi o stare, un gând, un răspuns la una din miile de întrebări pe care şi le pun zilnic. Cum combinarea sunetelor poate să producă o anume stare de confort sau melancolie, deşi în structura ei răspunde unor reguli stricte de compoziţie, impuse de genul respectiv artistic.

Redescoperim astfel dilemele simple, dar fundamentale ale anticilor care s-au pierdut în două milenii de foc, pară şi sânge, ori au rămas exemplare prin oralitatea lor, consemnată mai apoi în dialoguri imaginare. Marea dilemă, poate prima, a fost tocmai diferenţierea între conceptual şi trăire spirituală, între raţiune şi afect. Zeii grecilor erau nişte oameni–animale, capabili să-şi controleze până dincolo de limitele umane voinţa de putere, voinţa de a determina ceea ce azi ni se pare un dat fatalist — destinul. Destinul oamenilor deasupra cărora se aflau, destinul lor ca zei şi a celor aflaţi în spaţiul interstiţiar dintre zeu şi om — semi-zeul. Chiar modul simplist de a concepe astfel o divinitate corespunde unui adevăr dovedit azi de copiii doctorului Faustus, anume că doar o zecime, poate mai puţin, din tot ceea ce se întâmplă intră sub puterea raţiunii umane, că dincolo de ea, în nouăzeci la sută din situaţii natura se reglează singură, îşi are legile ei proprii, pe care oamenii încă nu le-au desluşit şi nu le vor afla, şi mai puţin încă să le predetermine.

Dumnezeu e gestul. E movul şi portocaliul care se intersectează, e albastrul şi verdele, e roşul şi galbenul, e întregul curcubeu de sunete şi cuvinte care se petrec fără să fie percepute, dar ale căror efecte le vedem cu toţii, suntem noi înşine, e viaţa, piatra, cerul, stelele, mişcarea. Dumnezeu e big-bangul oricărui univers vizibil sau rămas ascuns. Vedem efecte. Vedem stele care-au dispărut de miliarde de ani, dinaintea apariţiei omului pe pământ. Visăm oameni morţi, vorbim cu ei, trăim alături de ei, aflaţi la o vârstă incertă, de patruzeci–cincizeci de ani. Suntem deopotrivă fii şi părinţi, bunici şi nepoţi, la o aceeaşi vârstă, într-o lume ciudată. E gestul unei recuperări. Ei trăiesc printre noi, cu noi, în acest timp, acum. Contemporaneitatea unor fiinţe care s-au cunoscut. Ubicuitatea prezenţei în nişte spaţii pe care nu le-ai văzut niciodată, pe străzi pe unde nu ţi s-au purtat paşii, din nişte oraşe străine pe care le vei vizita cândva. Fluxul timpului din vis parcurge dimensiunea înainte-înapoi într-o fracţiune de secundă. Iminenţa rătăcirii, iminenţa absenţei cuiva apropiat, iminenţa unor evenimente despre care nici nu poţi să crezi că ţi se vor întâmpla. Veşti despre un viitor confuz, amestecat, cu un trecut confuz, unde-ţi apar fiinţe dragi dispărute să te apere, să te pună în gardă, unde-ţi apar fiinţe străine, ori numai nişte aburi despre care simţi că sunt duhuri, cărora le dai numele de îngeri păzitori. Nu au chip, dar le simţi prezenţa, suflul, mângâierea pe creştet, paşii… E o lume secundă, dincolo de percepţia noastră ce ni se întoarce în somn, în starea de veghe, pentru a ne spune ce va fi.

Lumea reală nu e lumea cărţilor, e lumea vie pentru noi, e produsul contactului nemijlocit cu ceilalţi, în fond jocul nostru de-a viaţa, pe care-l acceptăm ca atare, crescuţi pentru el, educaţi pentru el. Luate astfel lucrurile, istoria nici nu există, pentru că e aglutinarea acelui flux temporal înainte-înapoi al unor fiinţe–imagini, fiinţe–duhuri ce se întrepătrund în paginile scrise, pentru a ne redescoperi aceiaşi peste timp, cu aceleaşi idealuri şi tare, cu aceleaşi pasiuni şi porniri nefaste pentru ceilalţi, pentru noi, ori benefice, mai arareori. Poate de la acest sentiment ciudat, fără nume, porneşte şi indiferenţa oamenilor faţă de „lecţia istoriei”, de la eclesiasticul „iar ce a fost va mai fi”, ca sublimare a contractului nemijlocit cu un dat superior, care a creat o lume într-un singur fel, indiferent ce haine poartă, ce beneficii şi-a adus vieţii de fiecare zi. Cercurile se închid şi nu evoluează decât în plan material. Aceasta e lumea, aceasta e povestea ei, mai mult nu are voie omul să ştie, nu are nevoie pentru a-şi duce viaţa până la capăt.

Lumea cărţilor e cea mai apropiată de povestea numită istorie, să se ştie doar că nu mai suntem aceiaşi de acum două mii de ani, de acum trei sau cinci mii, iar cei mai buni băsnuitori ai lumii sunt arheologii.

Probele materiale descoperite de ei: un ciob, un craniu, o aşezare de oameni, câteva semne pe un brâu de blid spart, un femur, doi dinţi canini, şi povestea reconstituirii e gata. Un detectiv, cu aceleaşi probe caută vinovatul şi-l aduce în faţa judecăţii. Arheologul ştie că vinovatul e un craniu, doi canini şi un femur şi face o poveste, lângă un brâu de blid spart şi două cioburi, iar naraţiunii îi spune civilizaţie. Fabulaţia merge mai departe şi, printr-un efort de intuiţie şi imaginaţie va scoate cărţi, unde va descrie în amănunţime felul de viaţă al oamenilor din epoca respectivă.

În vis nimeni nu face săpături arheologice, pentru că totul este imaterial. Poveştile despre vise fac parte dintr-o literatură ce vine din dreptul civilizaţiei descoperite de arheolog cu aceeaşi încărcătură de ambiguitate de acum. Mareea timpului anihilează puterea de a reconstitui ceva, când poate cu o şi mai mare putere erau receptate mesajele atunci când firea temătoare a oamenilor găsea ca singur sprijin un cuib de zei. Imaginarul se rezumă la ceea ce se vede, ce se aude, ce se pipăie, până şi ceea ce se citeşte e pus la îndoială dacă în textul respectiv nu apar oameni reali, cu drame reale.

A spune şi astăzi că istoria nu există e o impietate, deşi dovezile materiale, singurele luate în seamă sunt în favoarea acestei aserţiuni. Istoria înseamnă evoluţie materială. Dar cea a spiritului? Şi la urma urmelor, ce înţelege omul prin evoluţie altceva decât o sumă de exemple luate din istoria scrisă pentru a argumenta mişcarea politică a momentului, descifrarea elementelor necesare unei acţiuni ce se dovedeşte a fi nocivă pentru unii şi benefică pentru orgoliul altora.

S-a ajuns la convenţia acceptată de majoritatea oamenilor că lumea e în aceeaşi măsură şi materială şi spirituală şi cu aceasta s-a considerat închis un capitol de gâlceavă. Spermatozoidul învingător nu mai e văzut ca un sinucigaş care-şi topeşte identitatea în magma ovulului, ci purtătorul de informaţie umană genetică, necesar evoluţiei unui nou embrion. Toate marile iubiri se transformă în cele mai cumplite uri. Oameni care până mai ieri nu puteau să trăiască unii fără de ceilalţi ajung să-şi dorească moartea. Au fost necesari procreării, au fost necesari echilibrului şi dintr-o dată devin inutili, ba chiar duşmanii cei mai aprigi ai evoluţiei unuia dintre indivizi. Dacă mobilul e numai acesta şi nu o mai complicată situaţie ce implică beneficii materiale, teama dramelor scrise e pornită. Omul e o fiinţă dedublată, de aceea acceptă cu lejeritate şi viaţa materială şi puseurile spirituale. Îl sperie visele, îl sperie amintirea celor duşi din familie, ori trăirile necontrolate şi crede în destin la fel ca omul antic şi încă mai puternic decât el, pentru că având acum jocul astrologic al caldeenilor pe calculator, orice individ mai bine sau mai puţin bine pregătit poate să facă faţă imaginarului vidat de joaca unui computer. De calculele lui abstracte. Fetişizează raţiunea, şi ca atare rămâne siderat în faţa unei trăiri necontrolabile, venită ca mesaj dintr-o altă lume. Organicitatea omului antic, a omului religios de oricând e preluată de două funcţii ce nu se potrivesc. Pe de o parte încearcă să-şi explice raţional ceea ce ţine de alte legi, străine lui, iar pe de alta să trăiască afectiv ceea ce e raţional. Organicitatea e spartă când controlul său asupra a ceea ce se petrece e mai mic de zece la sută. O superficialitate a suprafeţei, ca-n apele de lângă ţărmurile mărilor ce par verzi şi transparente minţindu-ne întotdeauna cu adâncimea lor…