Secțiunea de aur este un concept cu o referință de necuprins, dar atât de imposibil de negat, încât a fost luat în seamă de mulți dintre creatorii de geniu ai umanității: Leonardo da Vinci, Boticelli, Salvador Dali, Beethoven, Mozart, Claude Debussy ș.a.
Numărul care atestă „proporția divină”, simbolizat de grecescul Phi, este 1, (6), indicând un raport ce scapă puterii umane de a calcula precis… un mister ontologic. Celebrul „golden number” a rămas o țintă compozițională pentru cei a căror conștiință artistică le impunea să-și edifice creația în norma Creației.
Cercetările din domeniul artei au evidențiat proporții corespunzătoare numărului de aur în arhitectură, sculptură, pictură și muzică. Mult mai puțin, însă, în poezie. Încadrarea constantelor materiale ale poeziei într-o proporție a armoniei „divine” ar racorda, și din acest punct de vedere, creația poetică la operele de mare valoare ale umanității. Cu prudență afirmăm că, în România, primul scriitor care s-a ocupat de ocurența secțiunii de aur în poezie este Eugen Dorcescu. În urmă cu patru decenii, Domnia Sa a avut inițiativa de a identifica și interpreta, în cartea sa Embleme ale realității (București, Ed. Cartea Românească, 1978, p. 53-57) „proporția divină”, simbolizată de „numărul de aur”, în operele poeților români. Finalitatea acestei întreprinderi, deopotrivă teoretică și practică, era aceea de a inova, de a diversifica și înnobila critica literară autohtonă.
Care este materialul poetic supus determinărilor numerice? Aparent, doar cel sonor. Eugen Dorcescu propune o analiză a expresiei fonice a textelor, concepută în mai multe etape: stabilirea măsurii versurilor; determinarea cadenței naturale a poemului, rezultată din modul de combinare a silabelor neaccentuate și a celor accentuate – în urma eliberării rostirii de chingile ritmurilor clasice și a operării substituțiilor suscitate de specificul cuvintelor românești (cu accent unic, mobil), de libertatea poetului de a recurge la accente suplimentare sau la orice fel de manevre metrice etc.; și, în fine, raportarea numărului silabelor neaccentuate la cele accentuate. Atunci când, rarisim, rezultatul acestor operații este 1,6, sau un număr foarte apropiat de numărul de aur, se constată existența secțiunii de aur în construcția respectivei poezii. Interesant este că o poezie care se construiește în schemele ritmice clasice nu poate ajunge la „proporția divină”. În cazul acesteia, amintitul raport ar fi 1:1 (v. ritmul iambic sau trohaic), 1:2 (v. dactilul, amfibrahul și anapestul) ori 1:3 (v. peonii). Paradoxal sau nu, „perfecțiunea” în arta poetică, precum și în celelalte arte, este redată numeric printr-un număr „irațional”, care reiese din conformări și abateri de la metrica clasică, într-o proporție „de aur”.
Procedura propusă și ilustrată de Eugen Dorcescu este simplă, dar nu la îndemâna oricui. Îndrăzneala de a studia secțiunea de aur și de a-i stabili acesteia o identitate în studiile de poetică se bazează pe remarcabile cunoștințe de teorie și practică a versificației, dar și pe asimiliarea profundă a unei vaste culturi spirituale, care îi susține convingerea omniprezenței divinului și a acțiunii acestuia în procesul creației. Date fiind și amploarea cercetărilor pe această temă în celelalte domenii artistice, la fel de legitimă ca introducerea secțiunii de aur în cercetările de poetică este și propunerea lui Eugen Dorcescu de a considera „numărul de aur” un argument pentru demonstrarea statutului de capodoperă al operei poetice, „mai ales în cazul acelor creații care satisfac simțământul de capodoperă”. Amendamentul „simțământului de capodoperă” mută cercetarea din planul formal al poeziei în cel global – semantic, semiotic, pragmatic, stilistic, estetic, filosofic etc. În această viziune integratoare, numărul de aur ar certifica armonia raporturilor dintre forme, idei și tot ceea ce înseamnă performanță poetică la nivel de excelență. Eugen Dorcescu nu se hazardează să afirme că expresia numerică a acestui raport ar fi, cu toată istoria secțiunii de aur, un criteriu infailibil în recunoașterea unei capodopere.
„Nu e îngăduit, pe de o parte, să i se acorde acestui raport strict numeric, cantitativ, rolul de criteriu infailibil în aprecierea valorii. Mai cu seamă în poezie, artă cu o spațialitate nemăsurabilă, neconcretă.
Pe de altă parte, faptul că opera de artă se înduplecă unor constante materiale, unei statistici sui-generis (așa cum experimentele o dovedesc) înlătură, ca nefondate, acele teorii de extracție idealistă, care pretind că arta – prin firea ei – se sustrage unei abordări științifice, sistematice” (p. 53).
Domnia Sa sugerează, totuși, că o poezie al cărei ritm generează raportul de aur are un statut special, cel puțin prin aceea că ritmul său este identic cu ritmurile capodoperelor din celelalte arte – ale sculpturii, ale picturii, ale muzicii –, cu ritmurile ființei și ale universului însuși. În consecință, poate fi considerată „perfectă” o poezie care, având valoare semantică și estetică, dovedește, prin pulsațiile sale sonore, că respectă „proporția divină”.
Operarea cu numărul de aur, în etapele propuse de ineditul model de investigație, este ilustrată de Eugen Dorcescu prin modul în care abordează ritmurile poemelor O, mamă… de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga. În aplicația sa, foarte modernă pentru anii 70 ai secolului trecut, ținând cont de reliefurile emoționale ale textelor, Eugen Dorcescu se folosește de „substituția ritmică”, adoptând un procedeu a cărui paternitate îi revine, după știința noastră, lui G.I. Tohăneanu, întemeietorul școlii de versificație din Timișoara.
Rezultatul măsurătorilor efectuate de Eugen Dorcescu este, cel puțin în patru situații (două exemplificate – O, mamă… de Mihai Eminescu și Izvorul de Lucian Blaga; și două menționate – Peste vârfuri… și Sonet III de Mihai Eminescu), chiar 1,6… Deci, ipoteza sa de lucru este validată de existența unor poeme românești ale căror linii expresive corespund secțiunii de aur.
Din cauza spațiului restrâns, vom cita o singură aplicație a teoriei ocurenței secțiunii de aur în poezii, pentru a urmări cum se demonstrează aceasta după modelul avansat de Eugen Dorcescu: „Lucian Blaga, Izvorul: «Împărății s-au prăbușit./ Războaie mari ne-au pustiit./ Numai în Lancrăm sub răzor/ rămas-a firav un izvor. //Păduri s-au stins și rând pe rând/ oameni în umbră s-au retras/ veșminte de pământ luând./ Dar șipotul, el a rămas.// De-a lungul anilor în șir/ de câte ori în sat mă-ntorc,/ mă duc să-l văd. E ca un fir/ pe care parcele îl torc».
Schema ritmică este aceasta:
v v v _ v v v _
v _ v _ v v v _
_ v v _ v v v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v _
_ v v _ v v v _
v _ v v v _ v _
v _ v v v v v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v _ v _
v _ v _ v v v _
v _ v _ v v v _
Iar raportul, 60/36, adică exact 1,6” (p. 56).
Cu toate evidențele, Eugen Dorcescu nu se grăbește să tragă concluzii. Invită subtil la reflecție. La moderație. Recunoaște și că, în cazul altor poeme, supuse aceleiași proceduri, rezultatele au fost diferite. Extraordinarul său merit este acela de a transforma problema punctuală a analizei ritmului poeziei într-un fenomen de filosofie a artei și, în cele din urmă, a existenței.
„… desprinderea a posteriori a unor concluzii – de factură calitativă sau cantitativă – și înscrierea lor în tabloul atât de încăpător al definiției și însușirilor artei (fără dorința de a le impune ca reguli imuabile; artistul le descoperă spontan, cel ce le caută metodic și deliberat este interpretul), nu dăunează preocupărilor estetice – ba chiar le justifică. Altfel, mulțumită cu refacerea emoției artistice, cu efuziuni și aproximații sau, dimpotrivă, cu povestirea anostă a conținutului, critica literară riscă să rămână un duplicat neinteresant al beletristicii. Definițiile, raporturile etc. nu interesează creația, ci filosofia artei” (p. 54).