Parcă dintotdeauna numărul zece a trimis la aur, la decada de aur (a acţiunii), la secţiunea de aur (din „arhitectură”), îndeosebi, în mirificul spaţiu al Daciei strămoşilor noştri cu ştiinţa de a se face nemuritori, fireşte, cu începere de la cele zece raze ale Soarelui de Andezit din Cogaion (Sarmizegetusa Sacră), până dincoace de jocurile pruncilor „de-a cifrele”, jocuri care menţionează – după cum observa şi Hegel (referindu-se „la primul” Zalmoxis al Dacilor, în celebrele sale prelegeri filosofice) – că de zece nu se trece, „totul reluându-se de la început”… În aur par „a se fi zebruit” şi nenumăratele vectorizări ale franjelor lirico-semantic-sincretice din cele zece volume de versuri publicate de Dimitrie Grama până în prezent: Făpturacuvântului (PiatraNeamţ, Editura Crigarux – Colecţia Orfica –, 2000), Pasărea melancoliei (cu postfaţa Interogaţie şi iniţiere, de Gheorghe A. M. Ciobanu –, Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Orfica –, 2000),Vânătoare de umbre (cu postfaţa Exilul ca recuperare a profunzimilor, de CristianLivescu–, Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Orfica –, 2001), Elegiile depărtării (Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Vitralii –, 2001), Neguţătorul de imagini (Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Vitralii –, 2002), Suflete atârnate de catarge (Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Vitralii –, 2002), Voi lua cu mine noaptea – poeme din Albion (cu postfaţa Infinitul existenţial dintre cer şi ţărână, de Gh. A. M. Ciobanu, şi cu post-scriptum-ul „Ai marele avantaj că nu poţi fi afiliat niciunei tutele poetice”, de Ioan Grigorescu, Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Vitralii –, 2003), Dă-mi mâna ta, străine– 100 de poezii de iubire şi alte 100 (antologie, cu prefaţa Muţenia autoimpusă sau irepresibila nevoie a rostirii de sine, de Ioan Grigorescu, Piatra Neamţ, Editura Crigarux – Colecţia Orfeu –, 2004), „Bastian”şi alte confidenţe – poemele „cotidianului mistic” (cu „pseudo-postfaţa” Şlefuitorul de lentile sau „Cum se naşte o carte”, de Artur Silvestri, Bucureşti, Carpathia Press, 2005) şi Obsesii comune (cu postfaţa Despre singurătatea alergătorului…, de Adrian Alui Gheorghe –, Iaşi, Editura Timpul, 2006). Aceste zece volume de versuri îl propulsează şi îl ancorează definitiv pe poet la filonul de aur al paradoxismului bine temperat. Mai întâi, pentru că Dimitrie Grama, deşi aparţine spaţiului „sudic”, dunăreano-mediteranean, cultivă o poezie a înfiorărilor teluric-celeste, de sub soarele metafizic al fiordurilor, aşadar, oglindit în brumele unui nord supercristalizat, cu o admirabilă ştiinţă a buclării spatiotemporalităţii la sărbătoarea prilejuită de Auroră, întotdeauna mai intens-luminoasă lăuntric, şi mai riguroasă, cu globul de fotoni conectat puternic, deopotrivă miezului inimii şi mijlocului nopţii, aşa cum stă bine şi„genial”,oricărui poet autentic, născut, nu făcut, cerut (şi nu „de expulzat”) de Înţeleapta Cetate a „Realităţii Suprapuse”, de care s-a apropiat, în secolul trecut, cel mai mult, A. E. Baconsky, Cetatea cea cu Minister/Ministru al Holon-Metaforei, spre a-şi asigura „dinamitarea” şi, apoi,„propulsarea” de orizont întru cunoaştere, în lumea guvernată de cele cinci elemente – Apă, Aer, Foc, Lemn, Pământ–, sub a căror pecete inconfundabilă ne aflăm din zorii istoriilor, cu tot eul nostru cosmic-diseminat într-un mirabil câmp de forţă meridianat-magnetică…

Şi în secundul rând, pentru că, mai „în amonte” de «modalitatea lui de a se menţine ancorat în limba valahă (Patria originară) şi într-o anumită ecuaţie afectivă», în obiectivul liricii lui Dimitrie Grama s-a aflat făptura Cuvântului/Logosului, mai exact spus, Făptuirea de Univers a Dumnezeului Nostru prin Cuvânt, după cum Biblia ne grăieşte dinspre Geneză şi Evanghelii, chiar dacă într-o frază aparent încriptată: La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul, ori, poate, chiar de la mitemele păstrate în folclorul popoarelor cercului polar de nord, îndeosebi, al alaskanilor: În acele vremuri adânci,/(…)/  Cuvântul avea neasemuite, magice puteri. / (…) / Un cuvânt aruncat la-ntâmplare / ciudate urmări putea să aibă. / Dintr-odată, devenea viu, / se-ntrupa, după vrerea rostitorului – /şi tot ce aveai de făcut / era să rosteşti Cuvântul… Dimitrie Grama sondează acest spaţiu misterios al Logosului pentru „îndumnezeirea” poeziei, a curcubeului sinesteziei expresionist-paradoxiste: …mai ales la început…/ De partea cealaltă, am simţit, parcă, / un alt Dumnezeu. // Pipăia şi el întunericul. / Printre crăpături, am simţit/ogrămadă de alte mâini, / pipăind întunericul… / Aveau sânii tari şi gurile fierbinţi / mai ales la început… // Mi-au spus: „E aici, / e Dumnezeu, e bine…!“(«De partea cealaltă»). Mai mult, fiind tangent la „îndumnezeirea Cuvântului“, înstăpânindu-se în oximoronizarea lumii, Dimitrie Grama face şi următorul pas „mare”,al esenţializării, al înlămurării paradoxiste a poeticului text, nu numai ca „realitate suprapusă” (ca în Masca nelegiuitului de Bertolt Brecht, ori ca în accepţiunea lui A. E. Baconsky), ci şi ca semnificant născător de semnificat, evident, după noua estetică a generaţiei resurecţional-poetice antiproletcultiste din România anilor 1965 – 1970: Este adevărat / Că fiecare / Crucificare / Este o / Înălţare / Din carne / În lut… («Credinţa»).