De la debutul din 2007, cu Mucegaiuri rare, Costel Simedrea a publicat într-un ritm redutabil nu mai puțin de treisprezece volume de versuri. Ceea ce înseamnă o carte nouă în fiecare an! Dar, cu siguranță, nu această cadență este revelatorie pentru universul său poetic, cât productivitatea unor (re)surse lirice ce par inepuizabile și pe care ea o ilustrează. Egal cu sine, Costel Simedrea este mereu altul, cu toate că nu e renunțat niciodată nici la temele consacrate, nici la formula identitară care este numai a lui: așezarea în stihuri clasice a tot ceea ce inconfundabila sa fire nonconformistă extrage ca sevă a unei existențe pentru care a scrie e totuna cu a fi și a trăi, altfel decât ceilalți, uluitor, neobișnuit, extrem, intens, dramatic, în cultul absolut al prieteniei și al viețuirii dincolo de timp, de vreme și de vremuri. Boema bănățeană modernă, de la Traian Dorgoșan și Damian Ureche, la Gheorghe Azap, Ion Chichere, Octavian Doclin, Costel Stancu, Marian Oprea și alții câțiva l-a asimilat pe aceste temeiuri și l-a cuprins printre artizanii ei, creatori de poezii ce cuceresc de la prima lectură: sentimentale, delicate, melodioase, cantabile, pline de sens și de adevăruri nu neapărat ultime, răvășitoare, cruciale, dar comune și foarte apropiate de sufletul și sensibilitatea celui care citește. Plecarea din clepsidră* conservă acest domeniu de definiție, căruia îi adaugă, cu aceeași virtuozitate imagistică și prozodică perfecționată de la un volum la altul, subtile accente elegiace, tensionate reflecții asupra trecerii timpului, vulnerabilității ființei, a iubirii și a cuvântului scris, asupra ireversibilității destinului și, nu în ultimul rând, a uitării la care suntem condamnați dincolo de pragul cel din urmă: ”Plecăm din clepsidră, nisip ireal,/ Spre plaja tăcerii, spre-un mal de cenuşă./ Din veşnicul zbucium, în spuma de val/ Spre marele abis  deschidem o uşă// Ne vom risipi în marea de clipe/ Şi n-o să mai vrem nimic din ce am vrut,/ Doar sparta clepsidră va-ncepe să țipe/ De parcă ar cere un alt început// Va fi un moment de cumpănă-n care/ Nici cer, nici pământ nu mai sunt, ori sunt una./ Plecăm din clepsidră spre marea uitare/ Deasupra, uitată, o lacrimă-i luna!” (Plecarea din clepsidră). Așezat chiar în debutul cărții, poemul titular lansează astfel noua tendință a poeziei lui Costel Simedrea: textele sunt din ce în ce mai sofisticate prozodic (fără a ieși din matca deja consacrată a modelelor clasice: Eminescu, Pillat, Bacovia, Macedonski, Arghezi, Philippide) și tot mai puternic impregnate de un tulburător (pre)sentiment al despărțirii, al sfârșitului, al încheierii, al închiderii: ”Se mută astfel totul în statui,/ Și nu se mai întâmplă nicio veste!/ Ce-a fost – a fost, ce este – nu mai este,/ Eu trec tăcut prin timpul nimănui!” (Timpul nimănui). E dominantă, în majoritatea poeziilor, senzația de împuținare a timpului rămas, de apropiere de frontierele trecerii (titlul volumului chiar acest lucru în sugerează!), de epuizare a unor trasee existențiale, pe care poetul le privește acum cu o adâncă melancolie. E premoniția, dacă nu chiar obsesia unei eterne plecări spre niciunde, spre un spațiu fără identitate, fără definiție, din care lipsește tocmai timpul, intuiția apropierii de acel prag dincolo de care e nu e nimic altceva decât pulberea neființei: ”E tot mai întuneric împrejur/ Şi ceasul vechi, stricat, se tot ascunde,/ Bâjbâi pe scară şi-aş putea să jur/ Că nu mai sunt, până ajung, secunde…” (Ceasul stricat) sau: Prieteni, sunt bătrân în astă seară,/ Privesc nisipul cum se duce clandestin/ Şi parcă simt şi eu întâia oară/ Că sunt nisip… şi plec puțin câte puțin… (Fire de nisip), ori: ”Se-aude un clopot cum bate în dungă,/ De ger, ce îngheață și parcă mă tem/ Că dragostea veche, de azi, ne alungă/ Și totul va fi un sfârșit de poem!” (Prin clarul de lună). Aidoma personajului din balada populară, poetul se arată pregătit pentru mare trecere, o percepe ca pe o nuntă cosmică: ”Dar ce sunt toate acestea şi de ele cui îi pasă?/ Ce-ar putea să-nsemne astăzi, dacă ieri n-au fost nimic?/ Azi, prin pulberea de stele, la braț cu altă mireasă,/ Fac o nuntă pentru care chiar și cerul e prea mic…” (Nunta din cer). În fond, textele sunt – ca și până acum – mici scenarii, mici povestiri melodioase în interpretarea unui truver obosit de povara anilor, care traduce energiile ultime ale ”poetului ucis de poezie”, risipitor de clipe acum transformate în aduceri aminte, în secvențe care păstrează tot mai puțin din parfumul ”zăpezilor de alădată”. În viața cântărețului de ode închinate bucuriilor vieții s-a făcut târziu, se apropie întunericul, orizontul e tot mai închis, toamna se lasă tot mai pătrunsă de înfrigurările iernii: ”Mai apoi se-nchide-o ușă care lasă strada-n urmă,/ Ce-a fost vânt, pe vânt se duce, tot ce-a fost de spus, s-a spus…/ Curgerea către cenușă în clepsidră ni se curmă,/ Strada se preface-n cruce, răsăritul în apus…” (Strada). E, însă, o altă paradigmă decât aceea a spleen-ului bacovian: una aflată departe de refuzul și dezgustul față de lumea din jur. Una care își asumă, totuși, cu seninătate, deopotrivă, victoriile și înfrângerile.