Victor are trei copii: Pierre, fiul cel mare, Nicolas, mezinul, și o fată, sora lor vitregă, Nathalie. Toți trei sunt în cuplu. Asta înseamnă multe personalități diferite, opinii variate și uneori contradictorii. Neînțelegeri. Invidii.

Dar, în ciuda tuturor obstacolelor sau a dificultăților de adaptare, îmi doresc să fim o familie unită, cu toate diferențele noastre. De când au apărut nepoții, am creat o tradiție care îi adună pe toți la noi acasă: Crăciunul din 1 ianuarie, zi în care nu lucrăm la bar, fiind zi de inventar.

În afară de Nathalie, care e angajata noastră și pe care o vedem zilnic, cei doi băieți ne vizitează rar, în afara ocaziilor festive.

Profităm de vremea frumoasă ca să organizăm, din când în când, un grătar pe terasă și să-i invităm pe toți, ca și astăzi.

Pierre este zidar. De o săptămână lucrează pe un șantier la noi în cartier. Victor i-a propus să profite de pauza de prânz ca să vină să mănânce cu noi. În același timp, soția lui, Caroline, ar putea veni și ea cu cei mici. De dimineață, însă, nu mai sunt chiar atât de sigură că a fost o idee bună.

Puțin mai târziu, o mașină se oprește în fața porții. E mașina lui Caro.
Îi convinge cu greu pe copii să coboare.

Caroline are un instinct matern fenomenal. Știe cum să le vorbească în orice situație. O admir foarte mult. Are o frumusețe proaspătă ce îi vine dintr-o anume ingenuitate. Îi este atât de loială lui Pierre în iubirea ei încât poate părea naivă în ochii celorlalți. Sunt împreună de când avea ea șaptesprezece ani. Din păcate, Pierre nu i-a făcut viața prea ușoară: petreceri cu prietenii, nopți pierdute prin baruri. Caroline l-a suportat și l-a iertat de multe ori.

Caro intră în curte, cu Léo în față – Lulu, cum îl alintăm – cel mai mare dintre copii, și cu Emma, cu doi ani mai mică, ascunsă între fustele mamei, în spate.

Inima mi se umple de tandrețe. Îmi ador nora. O îmbrățișez cu putere. Nu ne vedem des, dar de fiecare dată este o bucurie imensă să o regăsesc!

Îi strâng în brațe și pe cei mici, începând cu Lulu, care a împlinit cinci ani.

– Mi-a fost dor de tine! Te iubesc, îi șoptesc la ureche, ca să nu provoc gelozii.

Îmi răspunde:

– Și eu te iubesc.

Știu că vorbește din adâncul inimioarei lui, știu că mă iubește. Între noi este o legătură specială, deși nu este nepotul meu cu adevărat, dar indiferent ce s-ar întâmpla în viețile noastre, voi fi întotdeauna aici pentru el și pentru ceilalți nepoți ai lui Victor.

Îl strâng tare la piept și îl pup cu foc. Emma nu mă lasă prea mult să mă apropii. E încă lipită de mama ei. Caroline ni l-a lăsat pe Lulu în grijă de când avea trei săptămâni. M-am ocupat de el ori de câte ori avea ea treburi sau întâlniri în oraș. Este, într-un fel, și bebelușul meu. Am nevoie să-i spun că îl iubesc și am nevoie ca el să-mi răspundă. De fiecare dată când ne revedem, formulele acestea magice ne reconectează. Emma însă este mult mai timidă și de când a fost mică nu a acceptat să rămână la noi fără maică-sa.

Copiii intră în casă să vadă papagalul care îi intrigă. Profit de ocazie ca să vorbesc cu ea despre Pierre fără ca ei să audă.

– Cum se face că Pierre n-a venit? E bine? încerc să tatonez terenul.

– A făcut-o iar lată aseară, îmi răspunde Caroline.

Soțul meu se alătură conversației, știe mai bine decât oricine unde era fiul lui aseară, pentru că l-a scos cu greu din bar și l-a băgat în mașină ca să doarmă câteva ore înainte de a se întoarce acasă.

– I-am spus să se lase de băutură și de chefurile cu prietenii. Cât timp nu va înțelege asta, nu va ajunge la nimic bun în viață, spune Victor.

– Nu mai pot! răspunde Caroline, și îi percep emoția ca pe un val ce mă cuprinde și pe mine și îmi sfâșie inima. Simt că, într-adevăr, nu mai poate. Dar Pierre este fiul soțului meu; nu pot s-o sfătuiesc să-și ia tălpășița și să-l părăsească. Mai ales că, printre cei care ar suferi sunt și cele două iubiri ale mele, Lulu și Emma.

Stăm pe terasă, am adus băuturi, prăjituri și cărți de colorat pentru copii, pe care le-am așezat pe o măsuță joasă. Victor aprinde focul pentru grătar. Copiii, care între timp ni s-au alăturat, iau gustarea cuminți și își împart cariocile și foile de desen. Emma îi cere întruna ajutor mamei ei.

Caroline îmi povestește că Pierre a ajuns acasă pe la două noaptea, copiii dormeau, iar el i-a trezit. Nu îmi dă detalii, din pudoare, dar am deja câteva elemente ale tabloului încă de aseară.

– Copiii nu trebuie să sufere din cauza asta, ei nu sunt vinovați, spune ea. Înțeleg că Pierre e trist, dar eu trebuie să-i protejez pe ei! Ar trebui cu adevărat să meargă la un psiholog, să vorbească despre ce resimte, tot ce se întâmplă vine din copilăria lui, e de părere Caro.

Știu, am mai discutat deja despre ideea de a-l convinge să vadă un specialist. Dar pentru Pierre este un subiect sensibil, aproape tabu, nu vrea nici măcar să audă de terapie. Refuză orice ajutor.

– Nu mai facem nimic împreună, nu mai are nici un interes pentru nimic, tot ce-i propun să facem refuză! Nici măcar pentru copii nu găsește timp. Dar, în schimb, găsește timp să iasă cu indivizi pe care nici măcar nu-i cunosc! Și după aceea vine acasă într-o stare de neimaginat.

Copiii par absorbiți de desenele lor, dar mă deranjează că sunt prezenți la discuția noastră, așa că pun capăt conversației. Oricum, ce aș putea adăuga ?

Victor ne anunță că grătarul e gata, ne putem servi. Pregătesc masa, fac mai multe drumuri ca să aduc garniturile. Pierre a prăjit pui. Adaug salata. Gustăm câte puțin din fiecare. Lulu stă lângă mine. Îi pregătesc carnea, i-o tai bucățele, cum făceam când era mic.

– Ia uită-te la el, exclamă Caroline, acasă nu vrea să mănânce, iar aici, la voi, înfulecă totul!

– Pentru că îi place puiul la grătar, încerc să o împac. De asta îi și facem întotdeauna când vine. Nu-i așa, puiuțul meu ?

Știu că mănâncă și ca să mă facă pe mine fericită. Când era mic și îl aveam în grijă, era un moment de complicitate pe care îl împărtășeam cu el, lua gustarea în brațele mele, așezat pe genunchii mei, în timp ce eu îi spuneam o poveste improvizată pe loc, iar el se servea cu bucățelele tăiate cu grijă pe farfurie.

Fac cafeaua și Caroline îi pregătește pe copii de plecare. Timpul a trecut atât de repede încât mă întristez. De când au cumpărat casa și s-au mutat la țară, îi vedem destul de rar. După nașterea Emmei, Caroline a preferat să lucreze ca baby-sitter la domiciliu, dar e ocupată întreaga săptămână. Este liberă doar în weekenduri și în vacanțele școlare. Așa că, din când în când, mergem noi la ei pentru a petrece o după-amiază înaintea programului nostru la bar. Locuiesc departe și avem doar câteva ore la dispoziție ca să ne bucurăm de copii, dar tot e mai bine decât să nu-i vedem deloc.

O sărut pe Emma, apoi pe Caroline, căreia îi spun să fie atentă la condus. Îmi răspunde că va avea grijă. Desigur că va avea grijă, este o mamă de neegalat și cu capul pe umeri, echilibrată, calmă, răbdătoare. Apoi mă îndrept spre Lulu. Mă aplec la nivelul lui, îl strâng foarte tare în brațe, se lipește de mine, simt cum îi bate inima. Mi-e foarte teamă că mă va uita cu timpul și că legătura noastră afectivă atât de specială se va rupe. I-am dedicat prima mea carte, o carte de povești despre mituri. Este o moștenire pe care vreau să i-o las, un pic din cultura mea română ca să țină loc legăturii de sânge. Îi spun la ureche „te iubesc”, îmi răspunde „și eu”.