* * *
E prea devreme, pasărea-mamă nu are din ce ou
să se nască. Să strecurăm unul sub ea, cînd doarme,
îmi spui. Dacă nu există un precedent al vieții, trebuie
creat unul. Cît să se mai sprijine totul pe un picior de nisip?
Așteptăm orice, chiar și o greșeală. Va fi răsplătită pe măsură.
Fă-o tu, mă îndemni. Mi-e teamă de tine ca de un pește vorbitor.
Cine ești? De unde știi atîtea, înainte de a începe totul?
Nu îmi răspunzi. Doar îmi arăți cu degetul oul in care
se aude, din ce în ce mai clar, clinchetul unui clopoțel.
* * *
Dă-mi, Doamne, o cameră la temperatura vinului,
să mă închid în ea cu Celălalt. Să nu ieșim de acolo
pînă nu ne mărturisim, reciproc, toate trădările.
De multe ori am fost pedepsit pentru cele abia gîndite.
Șarpele limbii își schimbă prea des pielea și se întoarce
mai proaspăt, mai viclean. Un punct cardinal în mișcare
e sufletul omului. Cînd aici, cînd dincolo. O broască în care
nu vor încăpea niciodată două chei, fie ele și din aur.
Da. M-au strîns în fiare, m-au biciuit cu funii ude, dar n-am
știut să le spun unde se ascunde Celălalt. Am tăcut –
nu acesta era adevărul. Am vorbit – nu aceea era minciuna.
Între noi nu e loc de complicitate, îmi va spune companionul
meu nevăzut. Doar că, uneori, călăul se deghizează în claun,
să ne pară moartea mai veselă, mai colorată.
* * *
Cine ești tu, rod al cărui gînd trecător? Ce tăcere
te ține viu, ce cuvînt te vrea mort? A cui călătorie o faci,
cu atîta rîvnă, de parcă ar fi a ta? De ce umbra zidului se înalță
ori se prăbușește mai repede decît zidul? Ai obosit? Obosești
întrebîndu-te doar atunci cînd aștepți răspuns. Viața e
o casă cu acoperișul spart, îți amintești? O femeie iubită
tocmai pentru imperfecțiunile sale. Un triunghi deschis.
Abia după ce uiți toate întrebările, trăiești cu adevărat.
Asemeni unui trapezist legat la ochi nu vei mai rata,
niciodată, prinderea de picioarele Celuilalt. Îți vor cădea
doar aripile, tu vei rămîne acolo sus, legat de buricul
mamei tale cerești, pe care nimeni nu îndrăznește să îl taie.