Lucian Blaga experimentează arderea lăuntrică, acel foc de nestins „cu toate apele mării”, despre care îi vorbise, foarte convingător, desigur, Mihai Eminescu. Cei doi titani ai poeziei noastre împărtășesc, între atâtea altele, și voluptatea suferinței cauzatoare de moarte, și năzuința renașterii luminoase din cenușă. În esență, Greierușa și Odă (În metru antic) se înrudesc îndeaproape.

Concentratul poem blagian intitulat Greierușa se axează pe opoziția viață-moarte, exprimată de antonimele greu-ușor, adjective ce, în logica textului poetic, descriu cele două entități. Din sensurile implicite ale acestor antonime generice se compune un original tablou, înduioșător și tonic, al tanatofobiei contracarate printr-o soluție excepțională. Tanatofobia este un sentiment devastator, intensificat pe măsură ce Blaga se îndreptă spre atât de temutul sfârșit, fiind cutremurat de frisonul „clipei care trece” (v. Gorunul).

În prima parte, lexemul greu induce ideea condamnării la suferință și aneantizare. Coeziunea textului se sprijină pe repetiția, în poziții forte, la început de vers, a acestui adjectiv, ce figurează, sub diverse forme gramaticale, în cadrul unui paralelism sintactic. Greul califică un șir de elemente simbolice contrastante, ce compun un peisaj sufletesc: timpul – pasul, purcederea – popasul, pulberea – duhul. „Greutatea” este trăsătura comună a unor stări disforice, acutizându-se, devenind finalmente paroxistică: „greu pe umeri chiar văzduhul”. Mai mult, amenință să mai crească, întrezărindu-se punctul culminant în inerentul „capăt de cale”.

Toată construcția ideatică pesimistă se pulverizează sub impactul unei inserții-surpriză în a doua parte a poeziei. O secvență inspirată contrabalansează „greutatea”, înviorează atmosfera, schimbând registrul meditației filosofice. Sub forța tămăduitoare a cântecului greierușei – vis de iubire târzie –, se ivește raza de speranță, descinsă parcă din mitologia greacă, din chiar cutia Pandorei. „Greierușa” – formă feminină, diminutivală, de alint, a substantivului greier, s-ar putea compara, datorită farmecului ființelor minuscule, sau grație hărniciei, vredniciei, ori vestirilor enigmatice, de „albinuță” sau de „furnicuță”, dar se diferențiază de acestea prin cântec. Un cântec plenison, echivalent cu un cântec de lebădă, se aude aici, nu coborând din cer, ci înălțându-se din miezul unei vetre cu cenușă. Relația intimă Poetului din Lancrăm cu vatra a fost pecetluită în Biografie: „Închis în cercul aceleiași vetre/ fac schimb de taină cu strămoșii”. Vatra este simbolul trăiniciei, al statorniciei, al continuității neamului. Cercul ei îl cuprinde pe Poet cu toți ai lui. „Greierușa” lui Blaga cântă, în vatră, bucuria și frumusețea de a fi, dar, subtil, și dragostea (având ca posibil referent și una dintre ultimele iubite ale Poetului, dezmierdată „Greierușa”). Ea are finețea și înțelepciunea parcelor, a zeițelor înțelepte ale timpului și ale destinului, la care se referă Poetul în poezia Izvorul („E ca un fir/ Pe care parcele îl torc”) – izvorul fiind un alt simbol, inclusiv biografic, al dăinuirii.

Cenușa este pură, un semn indicial pentru foc, asimilând valențe simbolice ale acestuia, între care puritatea primează. Ea dăinuie, laolaltă cu vatra. E legată de trecut, devenire, viitor. Cenușa e substanța-simbol a Creației, v. ha’adham, adică „omul de pământ/cenușă”, dar și simbolul morții (v. urna cu cenușă din Frumoase mâini), sau al învierii, v. pasărea Phoenix, cea renăscută din propria cenușă. Este un simbol-punte pe axa timpului. Un simbol blagian, într-o paradigmă definitorie pentru identitatea sa.

Ca materie – aproape fără greutate, impregnată de spirit – cenușa are un impact pozitiv asupra psihicului poetului. Dacă moartea este „mai ușoară ca viața” înseamnă că poate fi privită ca o alinare, ca o eliberare de tot ce a fost greu, din ce în ce mai greu, în viață. Un impuls nirvanic?… În orice caz, „o-mpăcare cu sfârșitul”, ceea ce nu e deloc puțin.

În plan prozodic, remarcăm ritmul predominant trohaic, motivat poate de înseninarea eului liric. Cadențele „Greierușei” respectă întocmai naturalețea rostirii românești.

Iată întreg poemul și schema metrică aferentă:

,,Greu e totul, timpul, pasul./ Grea-i purcederea, popasul./ Grele-s pulberea și duhul,/ greu pe umeri chiar văzduhul.// Greul cel mai greu, mai mare/ fi-va capătul de cale./ Să mă-mpace cu sfârșitul/ cântă-n vatră greierușa:/ Mai ușoară ca viața/ e cenușa, e cenușa”.

/ _ / _ / _ / _

/ _ / _ _ _ / _

/ _ / _ _ _ / _

/ _ / _ / _ / _

/ _ / _ / _ / _

/ _ / _ _ _ / _

_ _ / _ _ _ /_

/ _ / _ _ _ / _

_ _ / _ _ _ / _

/ _ / _ / _ / _

După cum se observă, poezia respectă un tipar clasic: conține versuri de câte opt silabe, cu rimă împerecheată (o singură asonanță: mare/cale; și un singur rabat: sfârșitul/viața). Patru versuri sunt alcătuite din iambi puri (1, 4, 5, 10). Plasarea lexemelor greu/grea/grele/greul la început de vers, sub ictus, face ca silabe accentuate să figureze în prima poziție a piciorului metric în cinci versuri consecutive. Tulburările ritmice, care se explică prin prezența cuvintelor plurisilabice (purcederea, popasul, văzduhul, pulberea, sfârșitul, greierușa) duc, în general, la combinații de trohei cu peoni 1, în vreme ce reglarea ritmică din versul 4 rezultă din accentuarea unui adverb modal de intensitate, monosilabic (chiar). Remarcabilă este simetria cadențelor în cele două secvențe identice din versul ultim (e cenușa, e cenușa), compus din patru trohei.

Poemul este alcătuit din 80 de silabe, dintre care 50 sunt accentuate și 30 sunt neaccentuate. Într-un raport de 1, 66666… Un număr irațional, apropiat de numărul de aur al lui Euclid. Se poate proba secțiunea de aur și împărțind numărul total al silabelor poemului la numărul celor neaccentuate: 80/50 = 1, 6. Nu putem să nu subliniem că acest raport este identic cu cel al Luminii raiului și al atâtor alte poeme pe care urmează să le analizăm. O coincidență ce ridică mari semne de întrebare. Nu cumva 1, (6) este numărul capodoperelor din lirica românească?…