Comparat, din unghiul sincerității scriiturii, cu Louis-Ferdinand Céline, cel din Călătorie la capătul nopţii, ori cu Romain Gary (Ai toată viaţa înainte), Daniel Dăian aparține, stilistic și nu numai, generației care a debutat în jurul anului 2010. Bogdan Coșa, Lavinia Braniște, Flaviu Predescu, Florina Isache, Corina Dașoveanu – ca să cităm doar câteva nume – sunt scriitori născuți în ultima parte a epocii comuniste și poartă, inevitabil, tarele și traumele psihologice provocate de aceasta. Experimentele lor literare sunt traversate de tentația limpezirii identitare, de dorința de a-și clarifica obsesiile și nevrozele induse de ultimele zvâcniri ale muribundei epoci de aur, de a se defini prin raportare la sine, în primul rând, dar și la lumea de după, haotică, incoerentă și impredictibilă. Îi interesează prea puțin să reconstituie perioada și cauzele falimentului comunist. În schimb, e important pentru ei să înțeleagă prin ce și cum anume acesta și-a pus amprenta asupra copilăriei și adolescenței lor și le-a distorsionat, ulterior, tinerețea și maturitatea. Îi unește, în egală măsură, un soi de fundamentalism estetic, tentația de a scrie dintr-o/într-o permanentă răzvrătire iconoclastă, de a ignora orice tipare ori canoane. Sunt bântuiți de un anume spirit al deconstructivității, manifest în egală măsură, în poezia, proza, teatrul sau eseistica lor. Ei scriu în afara oricăror forme de control, promovează un limbaj frust, tranșant, adesea licențios, insensibil la regulile rigid-ridicole ale puritanismului, spulberă orice idee de autocenzură. Sunt la fel de insensibili la tradiționalele separări de genuri și specii, precum sunt de liberi față de limbajul textului literar.

   Primul ”roman” al lui Daniel Dăian, Plimbare cu șobolani (2015) stă sub o asemena zodie, prin incursiunea introspectivă marcată puternic de amestecul dintre prozastic și poematic, dintre realitate și halucinație, dintre realitate autobiografică și fantasmagorie, cu aspirația de a pătrunde cât mai profund în subconștientul scriitorului devenit personaj. Demersul e reluat, într-o manieră similară, înnoua sa apariție editorială*, a patrusprezecea. Atipică, bizară, cu o narațiune minimalistă, subminată de patosul reflecției și al negației furibunde, cu personaje aproape inexistente și cu un epic dominat de fracturism, în absența oricărei construcții, Aito e un antiroman. Dealtminteri, autorul însuși vorbește despre ea doar ca despre o carte a pandemiei care abordează trecutul prezent, cu un fel de du-te vino prin temporal și atemporal deopotrivă, fiind  povestea unui prezent cu Dacă început exact  în plină pandemie. Volumul debutează cu un Cuvânt înainte de noi care anunță un jurnal intim/confesiune în stare de urgență, cu dezvăluiri despre sine și despre aventura vieții în singurătate/izolare, producătoare de retrospețiuni și analize post festum. Demersul e, precum romanele lui Rebreanu, rotund, începe și sfârșește în aceeași atmosferă (”Nu te ucide virusul cât o face frica instaurată de alții în ceea ce îl privește […] Boala asta a fricii depășește cu mult boala care ucide”)  și chiar cu aceleași fraze.

   Cartea debutează sub aparența unui Ichroman clasic, autobiografic, în maniera prozei secolului al XIX-lea (”eram un fel de Balzac mai libertin”): ”Născut într-un oraș de provincie, perpendicular și radical emancipat, primul născut al unei familii tradiționale de intelectuali […] mă tratam cu singurătate și zburdam prin imaginația personală” – mărturisește despre sine autorul. Părinții, bunicii, frații beneficiază, pe rând, de portrete delicate, venite din preaplinul memoriei afective. Intransigența autorului față de orașul purtător al racilelor comunismului, cel care i-a dezvoltat ”un simț cinic al sofisticatului și al dorinței de a umbla printre traume”, îndepărează textul de linia inițială și îl antrenează într-un carusel amețitor de deconspirări/mărturisiri/ aprofundări ale rănilor și obsesiilor copilăriei, adolescenței și a primei tinereți. Discursul adoptă o manieră dialogală, autoanalizele se încarcă vindicativ cu puternice accente exorciste. Conversațiile flagelante au loc între autorul devenit personaj și Aito – un fel de doamnă T a mileniului trei: frumoasă, fascinantă, înclinată spre reflecție, enigmatică și, mai ales, intens bântuită de un demon devastator al  sexualității; ea este o proiecție a propriului eu al scriitorului, mai degrabă, decât o ființă reală; o (posibilă) sinteză a tuturor femeilor care i-au marcat autorului studenția clujeană și nu un personaj real. Relația dintre cei doi ”protagoniști”, dominant carnală, tumultuoasă, violentă adesea, împinsă către frontiera masochismului, fizic, dar și psihic. Între ”apetitul intelectual și nevoia îngrozitoare de a ști” cine e, ”veritabil idealist, atemporal și atehnic, artist prin natura esenței sale vii  […] nestăvilit, cu dorințe, cu eliberări, cu intimități, cu perversiuni, cu o carieră mediocră”, până la urmă, în esență, ”un om cu bunele lui rele  […] drept credincios al non-canoanelor” personajul auctorial reușește astfel, expunându-și fără nicio pudoare rănile, să ducă până la capăt ”un inventar prea puțin precis al suișurilor și coborâșurilor dezamăgirilor” propriei vieți și ”o monumentalizare a patologicului” din ea, printr-o continuă lecturare a nevindecării.    Într-o altă epocă ori un alt timp al literaturii, Aito ar fi fost, cu singuranță, considerată o carte scandaloasă. Cititorul de azi o primiște ca pe o depoziție sinceră despre infernul singurătății în pandemie.

Daniel Dăian, Aito, Editura Hoffman, 2020