De vorbă cu pictorul Petru Galiș, la apariția volumului „Culoarea cuvintelor”, realizat în dialog cu Vasile Bogdan

Dragă Petrică, mărturisesc că m-a surprins reacția ta când ai văzut pentru prima oară cartea plămădită împreună. Era o aventură interesantă pe care am trăit-o noi împreună, înainte de pandemie, ne-a prins pandemia, este și o carte a experienței, este și o carte a vieții, cu tot ce vrei. Ei bine, iat-o, e vie, în fața noastră. O poți privi, admira, critica, dacă vrei, dar nu mai poți face abstracție de ea, își cere dreptul la viață. Cum se simți ca proaspăt părinte al ei? 

 Mi s-au întâmplat lucruri foarte complicate. Întâi, lungă a fost așteptarea și aproape că pierdusem bucuria finalului de așteptare. Și când acesta a venit, am văzut că nimic nu s-a întâmplat, nu a fulgerat, nu a tunat, nu s-a clătinat peisajul…

 Da, nu s-au mutat cerurile…

 Nu s-a întâmplat nimic special. După ce a trecut primul moment, după ce am mângâiat cartea, pentru că am mângâiat două – trei variante de copertă, două – trei variante de paginație și așa mai departe, eram călit în întâlnirea cu ea, așteptarea asta de doi ani mi-a filtrat emoțiile. Nu aveam acea emoție pe care o încercam înainte de vernisaje, era alta. Acea responsabilitate eram învățat s-o port, puteam să o și controlez. Domnule, am dat drumul lucrărilor în lume, aici sunt profesionist, știu ce poate să mi se întâmple, mi s-a întâmplat aproape totul. După vernisaje mi s-a întâmplat și să aud în tramvai sau pe stradă „Mă, ce e cu chestia aia? Ai văzut bazaconiile lui ăla?… Îl cheamă cumva cu G.” sau să citesc la gazetă, după o carieră de, să zicem, 10-15 ani, când aveam deja o oarecare notorietate în breaslă, că scrie un gazetar: „O plăcută surpriză a fost pictura lui Galiș”. Pentru el era surpriză, pentru alții zic eu că nu mai era. Deci am petrecut de toate la vernisaje. Ei, ceea ce nu am petrecut până acum a fost să țin în mână o carte pe coperta căreia e scris numele meu, pe dinafară nu pe dinăuntru, care să zică „coperta și ilustrațiile de”, ci acolo unde am aproape toate responsabilitățile pe care mi le-ai plasat cu viclenie, zicând că eu sunt autorul cărții și nu tu. Pungașule, te rog să mă ierți, o spun cu drag, că de fiecare dată ai spus că tu nu te amesteci, dar m-ai tras de limbă în toate felurile, și am spus și lucruri pe care n-am voit a le spune, și până la urmă iacă-tă că le-ai scos din mine. Ești principalul factor al acestei să zicem întâmplări care, dacă se va termina cu un eșec sau cu o bineplăcută apreciere, ești principalul vinovat. Așa că asumă-ți și tu responsabilitățile. Cel mai important lucru pe care l-am simțit, a fost senzația că am ajuns la capătul unui drum, pe care l-am parcurs pentru prima dată. iar acum unde mă mai duc după ce am ajuns acolo? Unde voi rătăci în continuare? Ăsta a fost cel mai clar simțământ pe care l-am trăit din plin.

Așadar, iată cartea, cu cele 350 de pagini ale ei, din care mai mult de 30 sunt imagini, ele rezumă în fapt picturile mele, ca un puzzle început. Cu copertă cartonată, tipărită impecabil, la Editura „Cosmopolitan Art”. Cred că este un obiect frumos. Are un format anume: nici de carte, nici de album. Așezată în raft, între alte cărți nu se aliniază. E mai înaltă și mai adâncă. Nu încape în niciun buzunar. Nu se poate citi în șezlong, pe iarbă, în pat sau tren. Cu vicleșug am cam obligat cititorii care au tabietul lecturii să stea la masă.În clipa în care mi-ai dat cartea la portiță, cum ne-am obișnuit din cauza pandemiei să ne vedem, la poarta de la intrarea casei tale, ți-am văzut bucuria din priviri și am făcut un selfie noi doi ca să păstrăm emoția momentului…

 Da. O să te rog să-mi trimiți și mie imaginea…

 Dar, eu unul nu mă așteptam la o asemenea emoție din partea ta pentru că, totuși, tu vorbești de vernisaje, dar la principalele vernisaje ai adus și câte un catalog creat de tine, care era totuși, o activitate editorială, deci pe undeva credeam că ești deja obișnuit cu aparițiile acestea.

 Da, se pare că nu am fost suficient de limpede în ceea ce am spus adineauri. Eu am pășit într-o zonă unde sunt amator și mie amatorismul nu îmi place. Nu acel amatorism amator tradus din amo, amare, din italiană, care înseamnă iubitor, ci acea senzație de începător, diletant. De asta am avut întotdeauna o grozav de mare frică atunci când am început ceva. Am pășit pe nisipuri mișcătoare, într-un loc necunoscut și frica de ridicol mă bântuie de o viață întreagă, nu văd cum n-ar fi avut dimensiuni maxime acuma când pot fi socotit, hai să zice, un neavenit în materie de cuvinte scrise. Când s-a mai întâmplat să mai scriu câte un text pentru publicare, sau ce știu ce alte chestii, am lucrat la o pagină zile și zile și zile în șir, iar aici, dincoace, așa cum ne-a fost convenția să lăsăm materialul brut cât mai mult posibil, aproape că nici nu s-a intervenit asupra acestui lucru, că asta s-ar putea să fie farmecul, plăcerea lecturii, cu repetiții sau cu virgulele puse anapoda și așa mai departe. Și, firește, teama asta de ridicol mi-a complicat și existența zicând că ireparabilul s-a produs. Deci această teamă că ireparabilul s-a produs, îmi este amplificată și de faptul că, în carte, nu știu dacă e greșeală sau nu, am vorbit despre oameni care încă sunt în jurul nostru. Teamă mi-e că le-am tulburat existența socială, când am povestit despre ei, deși nu am povestit lucruri care să îi rușineze. Dar asta înseamnă că am flecărit pe seama unei eventuale existențe discrete, și poate o să mi se reproșeze că „Domnule, nu puteai să-ți ții gura, ai povestit treaba aia care era numai între noi”. Asta este una dintre chestiile care mă frământă. Teamă mi-e că o să pierd niște prieteni cu această ocazie, sau, sper că prieteniile se vor adânci, așa cum s-a întâmplat între noi doi. Ți-am povestit atâtea și ți-am făcut atâtea mărturisiri, iată că și acum fac asta și despre relația dintre noi doi, care s-a îmbogățit, a devenit o prietenie adevărată. Înainte eram să zicem cunoscuți, amici, eventual vecini cu prieteni comuni.

 De atunci au trecut doi ani, ai avut timp să reflectezi, ai avut timp să te uiți pe text, dar nu mai puteai să mai schimbi decât niște virgule, să mai adaugi un cuvânt. Crezi că ceva a mai rămas nespus pe care ai fi vrut să-l fi spus?

 Dumnezeule mare, dar câte!…

 Dă-mi un exemplu. Detaliază-l, ca să mai adăugăm un plus de informație.

 Acum repede nu îmi aduc aminte. Dimineața, înainte de ce să mă ridic din pat, atunci când mă gândesc la ce urmează să fac în ziua respectivă, îmi trec fel de fel de lucruri prin gând și mereu zic: „Oare i-am povestit asta, oare am povestit asta?” Sunt foarte multe lucruri pe care ar fi meritat să le povestesc, am, de exemplu, întâmplări din taberele recente, despre prieteniile pe care le-am legat mai nou, sau pe care le-am ratat, din păcate.

 Au trecut doi ani de atunci. În acest răstimp ce s-a întâmplat esențial în viața ta? Sigur, am trecut prin toată nebunia asta a covidului, acum trăim nebunia războiului din Ucraina. Ai sentimentul că se schimbă lumea, simți că ceva nu va mai fi cum a fost înainte?

 Sigur. La lume nu m-am gândit cum se va schimba, dar sigur se va întâmpla. Ce am văzut este că mi s-a schimbat mie: mi s-a redirecționat locul din care privesc și caut. În această perioadă am pictat despre exod, claustrare și singurătate, am pictat, de exemplu, și o lucrare care a și fost expusă, „Autoportret cu mâneca suflecată”. În perioada aceea, eram fierbinte cu teama de covid și cu celelalte griji și acuma m-am trezit că de când se întâmplă ce se întâmplă în jurul nostru această tematică este de-a dreptul minoră. Când se dă cu bomba și când se moare așa, când au năvălit hoarde în secolul 21, chestie care am crezut că a rămas în Evul Mediu, în această situație poveștile mele cu garduri, cu flori, cu păsări, cu naturi statice, interioare și exterioare, de-a dreptul mi se par mărunțișuri. Iată că va trebui, și sper să reușesc, să îmi reacordez lira. Asta e schimbarea cea mare. Locul în care stau eu a rămas același, doar panorama din fața ochilor mei este alta.

 Nici nu știm cum să mai reacționăm, cum să mai trăim în perspectivă când suntem atât de șocați de niște lucruri pe care nu am crezut că se mai pot întâmpla vreodată. E cu totul absurd.

 Este monstruos. Cred că am mai vorbit despre treaba asta. S-a întâmplat ceva  înspăimântător, au apărut cuvinte noi care nu am crezut că se vor instala vreodată într-o limbă. Se spune, nu numai englezește, fake news, „știre falsă”. Această molimă, această otravă de o vulgaritate și monstruozitate fără seamăn, minciuna sfruntată a ajuns să însoțească natural existența oamenilor politici și a slugilor lor. Asta este o dramă și trebuie să ținem cont de ea, iată că și limba se schimbă, se strâmbă și se murdărește. În limbajul nostru se adaugă avortoni. Ai fi vrut să terminăm discuția într-un ton mai optimist. În urmă cu zece minute mă uitam la știri și vedeam ce se întâmplă și optimismul meu are nevoie de timp mai mult să revină.