Întoarcere la avangarda rusă. Revoluționară în abordare teatrală, cu mesaje de negare, cu postulări distructive, novatoare, atingând absurdul, un fel de futurism dramatic, cu ecou dadaist, cu manifeste de genul: „Să-i aruncăm pe Pușkin, Dostoievski, Tolstoi ș.a. ș.a. de pe Nava contemporaneității.” Navă de pe care au fost aruncați ei, dramaturgii, regizorii, poeții ș.a. ș.a., prin serialul de condamnări și execuții bolșevice, în numele realismului socialist și nu numai. Avangarda, cu sfârșit tragic.
Regizorul Sabin Popescu ne întoarce spre o atare abordare prin spectacolul în premieră la Teatrul Național din Timișoara, cu un scenariu după textul lui Daniil Harms, Piesă pentru femei și bărbați. Daniil Harms făcea parte din (citez din prefața traducătorului Leo Butnaru, la cartea Avangarda rusă) „faimoasa (și… nenorocoasa!) Asociație a Artei Reale (OBERIU) care activa în Petrogradul botezat deja Leningrad (anii 1926-1930)” și care, urmând după akmeism și futurism, se afișa prin așa zisul ”referat absurd”, conceput cu noi dezvoltări de limbaj, stipulate sub forma unui manifest. Totul pare a porni de la faptul că „obiectul și fenomenul, transferate din viață – pe scenă, își pierd legitatea lor „vitală” și obțin o alta – teatrală.” Demonstrația a fost făcută în spectacolul cu piesa Elisabeta Bam, scrisă de Daniil Harms.
Deși i se luase dreptul la semnătură și fără acces la montarea pieselor, Daniil Harms, închis, deportat, a continuat să scrie, textele sale, recuperate din carnete și manuscrise, au fost publicate începând cu anul 1967. În ce privește particularitatea concepției sale, semnificativ e citatul din jurnalul lui din 31 octombrie 1937 (folosesc aceeași sursă): „Pe mine existența mă interesează numai în înfățișările ei stupide. Eroismul, patosul, cutezanța, etica, igiena, moralitatea, tandrețea și hazardul – astea sunt cuvinte pe care nu le pot suporta, însă eu înțeleg și respect pe deplin extazul și admirația, pasiunea și sobrietatea, desfrâul și pudoarea, tristețea și suferința, bucuria și râsetul.”
De prisos să mai precizez că citatul este referențial și pentru Piesă pentru femei și bărbați, cu adecvarea de rigoare în spectacolul lui Sabin Popescu, având la bază secvența cu acest titlu, căreia i se adaugă o serie de poeme dramatice, într-un scenariu menit să dezarticuleze orice cursivitate, în favoarea unui absurd existențial. O abordare regizorală șocantă, cu sincope între scene de o realitate elementară, caricaturală, grotescă, până la macabru, și altele, în contrapunct, pe un traseu oniric, cu efect burlesc. Cât absurd, atât deconstructiv antiteatru, textele de clișeu urmuzian ale lui Daniil Harms devenind, implicit, pentru Sabin Popescu o adevărată ars poetica în demontarea sa teatrală, cu o violentare aproape cinică, transferată în „râsetul„ care, fără a fi asociat cu plânsul, provoacă greața.
În jocul lor sincopat, clovnesc, interpreții își developează personajele în imagini carnavalești, colorate intens, prin costumația Gabrielei Strugaru-Popa, și le expun în situații cotidiene, în afara unei anume identități umane. Într-o realitate cu supraviețuirea precară a familiei și a persoanelor, cu evidențe dramatice în anii asaltului revoluționar, unchiul Evdokim este exemplul omului scăpătat, ținându-se însă cât mai poate de principii, un personaj solicitant pe care, după criza fatală, interpretul lui, Cristian Szekeres, îl proiectează fericit în imaginea unui înger. Nepotul Feodor, cu al lui flaut, este jucat de Andrei Chifu, în ipostaze de iluzoriu îndrăgostit, risipitor de idei progresiste în golul propriei existențe precare. Femeile, mama și fiica, impun imaginile cele mai vizibile în definiri caricaturale, grotești. Ana Maria Cojocaru afișează, de fapt, vârsta mamei Anna, într-o machiere colorată a întineririi, tot ce i-a mai rămas ca preocupare. Laura Avarvari, în rolul fiicei Maria, își interiorizează eroina, cu treceri de la o stare la alta, convulsii fizice, cu nesfârșite zbateri ale neputinței de a se defini într-o existență familială. Mai vioaie apare, ca o iluzie, Vera actriței Danielei Bostan. Oricum, într-un decor anume sărăcit de câtre Zsolt Fehervari, prea mult grotesc, decantat anume în stil calamburesc, cu zbatere în gol, de te apucă greața, precum interpreții înșiși, îngrețoșați de personaje, renunță să le mai întruchipeze. Motiv pentru care un copil, în final, anunță închiderea teatrului. Spectacolul într-o asemenea turnură trebuie urmărit, cu actorii, ei înșiși, devenind personaje. Inovație regizorală? Ori pentru ce a apelat regizorul la această abordare devastatoare a avangardiștilor ruși, într-o insinuantă asociere cu prezentul? Teatrul Național „Mihai Eminescu” Timișoara: Piesă pentru femei și bărbați, scenariu de Sabin Popescu după Daniil Harms. Traducerea: Mihail Vakulovski. Regia artistică: Sabin Popescu. Decoruri: Zsolt Fehervari. Costume: Gabriela Strugaru-Popa. Sound design: Sebastian Hamburger. Light design: Florian Putere. Distribuția: Andrei Chifu/Bogdan Spiridon (Feodor), Cristian Szekeres (Evdokim), Ana Maria Cojocaru (Anna), Laura Avarvari (Maria), Daniela Bostan (Vera), Luca Nițu (Copilul). Premiera: 2 noiembrie, 2021.