Exuberant și neliniștit, mereu în efervescentă, proteică confruntare cu timpul viclean și inefabil, Titu Dinuț e unul dintre poeții înzestrați cu darul tămăduirii tristeților lumii, cu o mitopo(i)etică proprie, singular în peisajul literar nord-dunărean. Cu volumul  Anotimpuri morgane (Editura MJM, Craiova, 2021), cu siguranță cea mai însemnată, destinală, carte din creația sa de peste două duzini de titluri, vine să demonstreze, asemeni unui „rătăcitor stelar”, că poezia, iluminând amintiri trecute în vâltori  sinestezice, tăinuite parcă în afunduri de memorie „îndepărtată”, cum sugerează în poemul Tu împlinești văzduhul țesut din curcubeie, cicatrizează răni, fără a le vindeca însă definitiv: „Atât de-adevărat este că-mplinești/ această devedire nesperată,/ încât eu însămi înțeleg/ că stelele sunt niște zvonuri sechestrate/ într-o memorie a noastră-ndepărtată,/ când clipa bate haosul peregrinării/ și se întoarce nestemată”; sau, și mai convingător: „Bezna primejduia tot mai mult omenirea./ Pe scările palatului regal Poetul sângera,/ lovit de scutierii care susțineau că umbra lui/ trebuie ajustată în patul lui Procus,/ fiindcă se cățăra molipsitor pe toate treptele sociale,/ riscând să destrame scara învechită.//Atunci Poetul s-a hotărât să facă lumină/ cu poemele sale./ Era o retragere cu torțe către Marele Turn./ Fiecare poem a devenit o făclie strălucitoare/ în marea cruciadă nefirească.// Mărșăluiau pe străzi cuvinte pașnice,/ dar și cuvinte foarte revoltate,/ cuvinte hămesite și cuvintele boeme/ convinse că erau născute-n viitor./ Se revărsau în stoluri, spuzind lumea,/ ca păsările pornite către soare,/ uitând adesea să se mai întoarcă.// […]/ Din Turn Poetul urmărea sincopa iederei pe ziduri,/ însă ținea porțile-nchise: l-ar fi invadat/ o fericire-nsângerată” (Retragerea cu torțe).  

            Se observă în discursul poetului o obsesie, puternic accentuată prin recursul la canoanele postmodernismului, pentru deconstrucția alterității ființei (bine surprinsă în versurile din Final de poem), pentru punerea la index a avatarurilor la care permanent este supus creatorul (,,cuvintele/ nu au zăbale, ca niște ochi care-au uitat să vadă” – Imbroglio), dar și atunci când își propune ,,tulburat de îndatoriri și miasme livrești” (Profesoara cu priviri de vânzare) să „înierbeze gânduri” într-o realitate cu „ziduri în paragină” (În largul Mării Marmara)”, eventual mai puțin ostilă vremurilor trăite în prezent și în care „strigătu-mi înghețase în gură ca o piatră” (Cucerind Cetatea Logostelei), și: „Nu eu sunt singur, ci singurătatea e singură./ Eu sunt cu mine. Ea mișună doar prin lucrurile mele./ Și e uitucă, fiindcă nu mai știe pe unde le așeze./ De pildă, ieri, mi-a rătăcit inima pe aici, pe undeva,/ încât n-o găseam in vitro.//  Mă preocupă faptul rătăcirii,/ fiindcă între două bătăi de inimă,/ te-ntrebi dacă mai vine și a treia.// De la o vreme am constatat că până și treptele/ au început să-și urce scara./ Una câte una. Semănând după sine abisul./ Când și ultima va reuși să erodeze piedestalul,/ cuvântul de ordine va fi prăpastia” (Cuvânt de ordine).

            Contaminat deopotrivă de calofile și de un imagism des întâlnit în poezia actuală, dominată de ludic în exces și imbricată de influențe intertextuale, poetul,  evitând programatic clișeistica tematică, găsește forța lăuntrică de a se menține pe o linie modernă, de inspirație livrescă. Astfel se justifică desele/ arborescentele sale incursiuni ontologice generate de contactul cu poezia optzeciștilor. Meditațiile sale existențiale, în care „setea de cuvinte dă în spic” (Hartă cu sentimente migratoare), se textualizează în versuri ale căror mesaje se află la intersecția artei cu aserțiunile aforistice despre lume și ființă ale lui Homer, Dante, Schiller, Michelangelo, Quasimodo, Shakespeare, Seneca, Beethoven, Newton, Voltaire, Picasso etc., spirite luminate, excelent întrupate în rama logosului practicat de Titu Dinuț. Din această perspectivă lirohistoriosofică el „omologhează” atât rostul ancestral al Poeziei („paralela  unui timp ireversibil”) cât și rostul efemer al Poetului („Eu și amurgul […] eu sunt firul de nisip,/ iar el e țărm nemărginirii”). În monologul liric poetul transfigurează imaginile unei realități hieratice/imuabile: „Nu-mi amintesc care au fost cuvintele/ care mă defineau ca fiind goale de oameni./ Din pricina lor muream puțin câte puțin./ Mă consolez doar că era pe vremea/ când lacrimile nu fuseseră descoperite” (Relativitatea permisibilă); sau: „Mi-am văzut umbra înnodând meticulos/ un fir de șarpe-n nisipiște./ Trecutul pietrei semăna prezent./ Ca pe-o stafie veșnicită,/ Dând vetrei amăgirea că respiră timp.// Cineva și-a măsurat într-o zi linia vieții./ Avea lungimea veacului pierdut./ Însă de unde-ncepe labirintul în care stă ascuns/ sufletul cântând ca un greier sub zăpezi?” (Foșnind între coperți de piele). Detectăm în registrul transcendent al limbajului semnele eshatologice ale credinței că în mod clar poetul are menirea, „lumind poarta cetății de cuvinte” ,,să sape o fântână-n pântecele mării” spre a obliga moartea să „se așeze-n rândul de tăceri” (Apa trece, poeții rămân). Spectaculoase, exotice și savuroase sunt, în poemele lui Titu Dinuț, acele cuvinte care își marchează prezența semantică, suferind metamorfozări spectaculoase ale formei inițiale, desigur asimilatoare. Ipostazele în care apar aceste unități lexicale asociative, (constatăm o contagioasă manieră a poetului de a utiliza în frazarea versurilor inovații lexicale în aparență stranii), sporesc inconfundabilitatea și unicitatea scriiturii. Iată câteva: solomonerii (p. 10), piramizând (p. 11), precombriene (p. 20), șistori (p. 37), rusticană (p. 40), tălăzuitor (p. 44), civiltir (p. 47), nelafeluri (p. 50), acuarelau (p.55), logostea (p. 59), bocciu (p. 62), columbic (p. 77), înierbau (p. 80), boltică (p.83), orliște (pg. 84), ofidian (p.80), cărămidărind (p. 96), buzărit (p. 103), drujbiadă (p. 108), biterași (p. 116), ciricăiau (p. 121), șerpiliu (p. 142), săvârșenii (p.155), nisipiște (p. 156), abstrus (p.172), patibular (p.  173), amișunam (p.175), botfori (p.176) ș.a.

            Am insistat asupra chestiunii pentru a evidenția faptul că Titu Dinuț, un filolog de marcă, a înțeles că în poezie este nevoie de primeneală, chiar dacă în dicționarele curente anumite noi cuvinte își fac cu greu intrarea. Cert este că în poezie, în literatură, în general, nu își au locul numai cuvintele „înstrăinătoare” și că lexicul limbii române se află într-o continuă mobilitate.

Revenind la poezie putem arăta că topoii predilecți cultivați de poet sunt: piatra, clipa, clepsidra, umbra, eoul, tăcerea, aripa, strigătul, viața și moartea. Ele sunt alchimic „puse în operă” în compoziții care sacralizează lumea și creația, adăugând sens și mister realității primordiale: „Impactul culorilor din curcubeu s-a produs/ în Valea Regilor, unde cenușa umbrei/ se trage din nemărginire de vieți,/ fiindcă scuturată de cenușă/ viața nu-i decât umbra unui timp”(Poteci altfel bătătorite), și: „Împărțind istorie cu sabia, ca Bonaparte,/ viața impune să fii concomitent tu însuți,/ dar în șirul celorlalți.// Doar când ai suferit pentru credință,/ ai dreptul să fii umbră vieții, ori să-ți fie steag” (Moartea duce spre nicăieri); sau: „Ne lepădăm de umbra sângelui, șoptește adevărul./ Simțim tabla timpului subțiindu-se, ruginind./ Din bălți se desprinde un crotal/ către poemele de față” (Râul și-a învățat albia pe de rost).

În concluzie, poemele din Anotimpuri morgane conțin o consecventă aspirație a creatorului de a păstra, ritualic, tainele lumii, de a îndepărta abisul cu arma cuvântului din calea „trestiei gânditoare” care este, nu-i așa? – omul. Și toate acestea nu se pot (în)făptui decât demitizând temporalitatea și, evident, asumând efemeritatea ființei: „Moneda își zăngănește atât capul, cât și pajura./ E paralela unui timp ireversibil./ Consumi din el cu spaimă și conștient de asta,/ ai convertit trecutul în prezent, însă omniprezența/ scurgerii ca ființă devine canonic virtutea ta./ Ești conectat la ideal prin accesare virtual./ Monedă zăngănindu-și atât capul, cât și pajura” (Cuibar jinduind după aripi). Fără îndoială, Titu Dinuț este unul dintre importanții făuritori de slovă ai literaturii române contemporane.