Descoperind universul semnat LINDA SASKIA MENCZEL  

Ai ajuns deci în Africa de Sud, la Johannesburg. Ce a fost acolo?

 În primul rând mirarea. Mi-am dat seama că fac parte dintr-o anumită pătură socială, ceea ce nu se întâmplase până atunci. A fi alb și a fi din România însemna cea mai bună variantă posibilă din câte puteau să fie. Mai jos decât tine erau burii, deci cei născuți în Africa de Sud, care veneau din coloniile de acum o sută de ani, din poporul acela format din hughenoți și olandezi, mai jos de ei erau indienii, asiaticii și așa mai departe, pe urmă veneau „colorații”, adică mulatrii și pe urmă cele 33 de tipuri de negri, de triburi diferite. În aceste condiții, tu erai cumva cireașa de pe tort și erai tratat ca atare. Ceea ce pe mine mă deranja foarte tare, pentru că, totuși, eram crescută în comunism, și mi se părea că îi tratam pe cei de culoare îngrozitor, nu aveam aceleași autobuze, nu mergeam la aceleași școli, nu aveau voie să stea pe aceeași bancă pe care stăteam eu și așa mai departe. Aveam o servitoare, pentru că, la urma urmei, trebuia să ai servitoare, care se adresa tatălui meu cu „Master”, și mamei mele cu „Madame” și asta mi se părea o chestie îngrozitor de umilitoare. Femeie la 52 de ani, cu 13 copii, trebuia să se supună familiei mele pentru că așa trebuia. Îngrozitor. Atunci am încercat să fac ceva, am intrat într-un grup anti-apartheid de tineri, de copii, care să încercăm să găsim o soluție, dar am văzut că nu e deloc așa de simplu cum credeam. Îți dau un exemplu, la întâlnirile noastre, ne puneau împreună la o masă comună, tineri albi si negri, și ni se dădeau niște teme de lucru. La masa mea tema era următoarea: un tânăr negru merge la poliție, polițiștii atunci erau doar albi, și anunță că consătenii lui urmează să incendieze o școală. Întrebarea era: ce facem cu acest tânăr? Colegii mei negri au răspuns deîndată: „Îl omorâm”. Noi, albii, am rămas șocați: „Cum adică îl omorâm, omul a făcut o favoare, a anunțat un incendiu, o pagubă. Îl răsplătim”. Dar ei au zis: „Nu. Pentru că el este un trădător, iar un trădător este ca un cancer, nu are coloană vertebrală, ființa lui are un defect. Dacă îl reintegrăm în societatea noastră, acesta îi va infecta ca un virus pe ceilalți, care sunt puri și trebuie menținuți ca atare. De aceea, un asemenea element trebuie extras și incinerat”. Într-adevăr, aceste execuții se făceau prin incinerare. Omul era așezat vertical, în jurul lui se puneau niște cauciucuri de mașină și i se dădea foc. Trecând peste sentimentul de revoltă pe care îl încercai, te gândeai că oamenii aceștia nu sunt mai buni sau mai răi, sunt pur și simplu altfel, au alte sinapse, alte repere, și atunci el nu poate fi judecat, pur și simplu nu există căi de comunicare din cauza acestor diferențe esențiale de gândire. Același lucru l-am văzut și între palestineni și israelieni, și se pare că se va accentua tot mai mult în lumea în care trăim, pentru că există enorme diferențe de gândire.

 Și acum, odată abolit apartheidul, s-a rezolvat problema?

 Nu s-a rezolvat, au apărut altele.

 Tu ce făceai acolo?

 Eram elevă la Liceul de Arte.

 De acolo ai început cu artele plastice?

 Am început cu artele pentru că nu îmi plăcea matematica.

 Și când mă gândesc că acum toată opera ta este împăstată de matematică, inclusiv clapele acestui pian.

 Cred că nu am avut niște profesori prea buni în zona de științe și am fugit de ele ca arsă. Nu mi-am imaginat, însă, vreodată că, din propria mea voință, liberă și nesilită de nimeni voi intra cândva pe internet și voi căuta noțiuni care țin de matematică, fizică, mecanică cuantică, ca să înțeleg ce înseamnă mecanica cerească. Cu toate că, dacă stau acum și mă gândesc, acolo începusem una din facultăți, la care frecventam cursurile de astronomie, numai că mă împiedicase partea de matematică. Nu cifrele mă atrăgeau, altceva doream să învăț. Și atunci gândeam ca și astăzi, că nu o fac de dragul artei, nu mănânc arta pe pâine, mie îmi place meseria mea, dar pot să trăiesc și fără ea, mă duc la Arte Plastice pentru că acolo precis nu trebuie atâta matematică. Și așa a fost, puteam să-mi aleg în voie materiile, și am terminat secția de Foto-Video, culmea, sculptura a fost a doua materie ca importanță. După ce am terminat școala, am optat să mă duc la altă facultate, la Psihologie. Deci, repet, nu mâncam arta pe pâine. A doua facultate am făcut-o  aici, la Timișoara, Facultatea de Sculptură. După ce am terminat Facultatea de Sculptură, nu am crezut că voi fi artist, nu asta îmi doream, am avut însă un profesor, în ultimul an de facultate, care mi-a aranjat o expoziție cu lucrările de licență. Eram dezorientată, mi-am zis: „Cum să ies în lume cu lucrările mele, să se uite lumea la lucrurile mele intime?”, dar a făcut foarte bine, pentru că am văzut că e firesc să expui, am avut succes, și, deci, asta poate să devină o meserie. M-am gândit, cu mai mult curaj, ce ar fi să încerc, că nu am nimic de pierdut. Deci eu, până să intru efectiv în lumea artei, nu asta îmi dorisem, nu asta visasem că voi face, pur și simplu m-am nimerit aici și mă aflu în zona asta de mai mulți ani de zile.

 Prima expoziție personală unde a avut loc?

 Într-o galerie din fața Operei Naționale din Timișoara.

 Să ne întoarcem însă la Johannesburg, care erau căutările tale de elevă, studentă, trăiai în altă lume…

 Pot să spun că nici acolo eu nu m-am integrat grozav între colegii mei și, în pauze, preferam să mă duc la biblioteca școlii, unde citeam „Enciclopedia Britanică”. Luam câte o literă și citeam toate articolele de acolo. Asta avea să-mi trezească apetitul pentru lectură. Citeam tot ce îmi cădea la mână. Mă duceam la câte o librărie, mă puneam pe jos, unde era un covor moale, și citeam cărți în întregime, nu aveam bani să le cumpăr. Mă opream adesea în sectorul cărților de psihologie, psihanaliză, unde am citit Freud, Jung. Mi s-a părut colosal. Cred că așa am început drumul cunoașterii, venind din zona de psihologie către zona de teologie.

 Te plimbai prin țară, te inspirau peisaje, te inspira natura? Care erau temele căutărilor tale plastice? Ce făceai, pictai?

 Da, pe vremea aia pictam un pic, nu foarte bine, ba chiar rău. Sculptura mi se părea ușoară, o făceam din gleznă, însă pictura era ceva foarte dificil, nu reușeam nicicum să ajung la Rembrandt, iar pe mine altceva nu mă interesa. Sunt un om de factură clasică…

 De fapt te numești și Saskia, nu?

 Da. Chiar nu doream să fac pictură modernă, să pun o găleată de culoare pe pânză și să spun că aia înseamnă ceva. Nu, eu nu pot să mă mint nici pe mine, nici pe alții. Pentru că sculptura îmi era atât de ușoară, și fotografia la fel, nu însemnă că nu am fost atrasă și de zona picturală, „ia să văd, acolo pot?” Și nu am putut. Am rămas deci în zona mea de confort, care este tridimensionalul.

 Ciudat, mie mi se pare că e mai complicat să modelezi, să sculptezi o viață, o creație decât să așterni culori pe pânză.

 Depinde, dacă nu ai simțul culorii e mai ușor să sculptezi, și eu cred că nu am greșit.

 Și atunci te-ai dedicat sculpturii. Cu ce material ai început?

 Și acolo am făcut lut, care mergea către ghips, am făcut lemn, piatră nu. Aveam un profesor care ne lăsa să turnăm o lucrare în bronz, noi făceam macheta, și o turnam în turnătoria lui. Atunci am făcut primul bronz și am avut o adevărată revelație, am văzut ce deschidere colosală poate avea, că are tot felul de valențe grafice, pentru că bronzul, în afară de acel auriu, pe care îl știm cu toții, el poate fi patinat și se pot face suprafețe de diferite nuanțe, culori și contraste, ceea ce la piatră, de exemplu, nu poți să faci.

 Deci, să recapitulăm, o perioadă timișoreană, alta scurtă, nesemnificativă, în Israel, o alta semnificativă, în Africa de Sud. Cunoșteai tradițiile locurilor prin care treceai, te influențau obiceiurile de peste tot?

 Nu. Eu nu m-am integrat în locurile acestea, nu cu adevărat. Peste tot pe unde am umblat aveam lumea mea. Doar îmi luam seva din câteva lucruri pe care le-am ales pe sprânceană. Nu m-am integrat în zona de tradiții.

 Și ce ai luat din acele locuri?

 Am luat întâlniri cu oameni, am luat cărți, am luat muzică, am luat artă.

 Erai în Africa de Sud. Acolo era, așa am citit, alt cer, altă lume… Percepeai că ești la capătul pământului, că stai, cum s-ar zice, cu capul în jos la dimensiunea planetei noastre rotunde? Cu alte cuvinte că ești la capătul lumii?

 Nu, pentru că dacă ești acolo ți se pare că România este în partea cealaltă. Era un pic straniu că acolo de Crăciun și de revelion e cald, dar te obișnuiești. Am încercat să conștientizez faptul că stau cu capul în jos mai ales când am fost la Capetown, dar nu nici acolo nu am avut conștiința asta, am avut conștiința faptului că Europa este extem de departe și că ea stă cu capul în jos…

 Te-a stimulat faptul că era o lume nouă, ferventă, o lume cu mai puțină istorie decât Europa?

 Nu, nu am simțit lucrul acesta, oamenii și societățile până la urmă sunt la fel peste tot. Pe unde am fost eu am găsit niște tipologii de oameni, care erau cam aceleași.

 Deci tu ai rămas cu copacul.

 Am rămas cu copacul și am găsit câte unul în orice țară m-am aflat. 

 Ce te-a impresionat acolo?

 Jungla. La un moment dat m-am mutat în junglă, într-o țară care acum nu mai există, se numea Ciskei, avea să fie încorporată în Africa de Sud, care este  o țară foarte mare. În această țărișoară eram o mână de oameni albi, printre care și o doamnă care închiria o căsuță rotundă cu acoperiș de paie în general artiștilor, ei veneau, încercau asemenea experiențe ale simplității și plecau mai departe. Și a venit rândul meu. Nu știu cât am stat acolo, ceea ce este o chestie iarăși colosală. Nu am avut ceas, nu am avut televizor, nu am avut radio, am simțit doar că s-a făcut puțin mai frig, însemna că vine toamna. Nu pot să spun cât am stat acolo, pentru că nu mă interesa. Nu am știut în ce zi sunt, nu am ținut cont de lucrul acesta, am fost complet ruptă de tot ceea ce înseamnă civilizație. Am dus cu mine cărți, am avut un casetofon, într-adevăr, cu câteva casete, dar nu am ascultat foarte multă muzică. Animale sălbatice, șerpi, maimuțe, colibri, păsări louri…

 Elefanți?

 Nu, în junglă nu. Erau șerpi care te strangulează. Aceia nu mușcă. Ei nu atacă omul. Odată am stat la zece centimetri de mama unui șarpe… De fapt, eu venisem cu o pisică după mine, pisica a fătat, și la un moment dat am văzut că pisica aleargă un șarpe, care era de vreo 40-50 centimetri. L-am luat și l-am azvârlit mai încolo, pentru că îmi era frică că o va mușca pe pisică și va muri. Pe vremea acea habar n-aveam ce tip de șarpe este. Acela era doar un pui. La un moment dat mama acestuia a venit să-și caute odorul, și tot ieșea din bârlog, tot ieșea și ieșea, cred că avea în total vreo trei metri și jumătate. Am stat locului, nu am făcut mișcări bruște, dar nu îmi era frică, simțeam că dacă eu sunt în regulă și nu îi fac niciun rău, nici ea nu o să-mi facă niciun rău. Nu mi-e frică de animale, în general. De oameni îmi mai este frică. dar de animale nu.

 Ai locuit singură acolo?

 Nu, cu un prieten.

 Și cât ai stat în junglă?

 Chiar nu știu. Cred că niște luni. Nu am niciun fel de reper.

 Sunt foarte insistent cu detaliile acestea pentru că în fiecare sclipire din lucrările tale din expoziție simt că există câte un strop din fiecare experiență trăită de tine și aș vrea să le înțeleg cât mai bine. Cât ai stat în Africa de Sud?

 În mare zece ani, dar nu au fost zece ani încheiați. Știu că după șase ani primești cetățenia, eu cred că am primit-o după cinci, pentru că au făcut o eroare clericală.

 Deci ai dublă cetățenie.

 Da.

 Ai mai revenit acolo?

 Nu. Când las ceva în urmă, las în urmă. Nu am niciun dor, nicio trăire, nici negativă, nici pozitivă. E ceva care a fost, parcă nu am fost eu. Cum îți ziceam, trăiesc foarte mult în prezent și un pic în viitor.

 Dar simți că ai plecat de acolo cu bagajul plin?

 Atunci, pe moment, da, eram cu bagajul plin, dar acesta s-a disipat foarte repede. Când am ajuns în România am trecut degrabă în altă zonă. Eu sunt convinsă că aceste lucruri la un moment dat clădesc, chiar dacă nu ești conștient de asta.

 Sau poate vor fi lucruri care vor izbucni cândva cine știe cum… Cum ai luat decizia să pleci de acolo?

 Este o treabă puțin mai complicată, încerc să o scurtez…

 Nu o scurta…

 Imediat după Revoluție am venit în vizită în România. Nu credeam că se va întâmpla așa ceva aici. Am văzut că s-a întâmplat în toate statele din jur, dar eram convinsă că aici nu va fi nimic. Nu îmi puteam imagina țara fără Ceaușescu și fără comunism, era o chestie ce-mi depășea imaginația.

 Erai la curent cu evenimentele de la noi?

 Da. Prin televiziune. Mama urma să plece în Scoția.

 Ea te-a părăsit în Africa de Sud?

 Nu, eu am lăsat-o. Imediat după ce am plecat în jungla Ciskei-ului, ea a emigrat în Scoția.

 Să închidem paranteza. Deci, după Revoluție ai venit înapoi în țară.  

 În 1991 am venit în vizită, și am stat cam vreo lună. S-a întâmplat înainte de a pleca în junglă. Avusesem atunci un sentiment…, îmi dădusem seama că, totuși, poate aici îmi este locul. Aici îmi sunt colegii de școală, cei din clasele I-IV, pe care îi aveam încă în inimă, îi mai am și acum. Am venit deci, nu mai recunoșteam nimic, totul era în tranziție, oamenii erau în tranziție. Mi-am regăsit prietenii din școală, dar am sesizat o distanță între noi, cred că eram prea exotică, vorbeam prea mult, gesticulam prea tare, veneam cu niște idei complet fantasmagorice pentru ei. Eu trăisem niște experiențe pe care abia așteptam să le împărtășesc cu cineva și cred că nu au fost deloc bine primite, eram departe de ei. Și m-am întors acasă, nu neapărat dezamăgită, dar zicându-mi că am făcut-o și pe asta, îmi voi continua viața. Și am plecat în junglă. Acolo, însă, a venit un moment în care mi-am zis că nu mai pot sta locului. Mi s-a părut, și mie și prietenului cu care eram acolo, că experiența pe care o încercam era ca pentru un final de viață, adică, după ce ai trăit toate experiențele posibile, te retragi într-un loc din acesta, pur, și îți trăiești finalul.  Dar noi eram la o vârstă la care se întâmpla prea repede lucrul acesta, să-ți cultivi în liniște legumele, să vină maimuța în vizită, să ți se așeze un colibri pe deget… E foarte frumos, dar se întâmplă prea repede. Aveam doar 18-19 ani și simțeam că mai trebuie să fac ceva, să trăiesc încă multe alte lucruri. Nu știam exact ce îmi lipsește și am decis să emigrez în Statele Unite. Ca să emigrez în Statele Unite aveam nevoie de o viză, iar pentru a o obține trebuia să mă duc în Germania, la Ambasada din Bonn să rezolv formalitățile. De ce în Germania, pentru că acolo era stabilit tata fără de care nu puteam să obțin aprobările necesare. Am ajuns acolo cu peripețiile de rigoare, pentru că pe vremea aceea nu exista nici telefon nici internet, și nu aveam cum să-l anunț pe tatăl meu că vin, i-am trimis o telegramă, pe care el a primit-o doar cu câteva ore înainte de a-i bate eu la ușă… Mă rog, am ajuns într-un final în țara lui și în orașul lui printr-o aventură întreagă…

 Cum adică aventură?

 Adică avionul m-a lăsat la Luxemburg, după care n-am știut cum să ajung în Germania. În aeroport erau însă niște autobuze, gratuite, pe care scria numele unor orașe. M-am suit într-un autobuz spre Stuttgart, dacă nu mă înșel, care nu era orașul în care trebuia să mă duc. Am coborât la o gară, am cerut un bilet către Freiburg, și am ajuns în sfârșit în Freiburg, orașul tatălui meu. Eram în gară, dar nu știam unde locuiește tata. Țineam vag în minte cuvântul „Winegarden”, de fapt era Weingarten, numele cartierului unde locuia el. M-am dus deci într-o stație de autobuz ca să văd harta orașului, am localizat cartierul, dar nu știam unde mă aflam eu. Era deja seară, noapte, și am luat-o la picior într-o anumită direcție. Am întâlnit un om care își repara mașina, îl întreb dacă vorbește engleză, el îmi spune că da, cu un accent destul de familiar. Îi zic: „Uite, vreau să ajung acolo”. Zice: „Cred că știu unde este, stai să repar treaba asta și te duc”. Intru în mașină și începem să vorbim: „Tu de unde ești?” „El zice «I’m from Transilvania»”. Zic: „Na, incredibil, vezi că și eu sunt româncă”. Nu vorbeam însă bine românește, dar el se bucura, locuia într-un lagăr. Când am ajuns în cartier, am recunoscut cumva blocurile, dar nu știam exact în care din ele locuiește tata, fusesem la el când aveam vreo 12 ani. Cum nu știam care este blocul, am rămas puțin în aer. Spre norocul meu, o văd pe mama mea vitregă, Ioana, venind spre mine, ieșise la cumpărături. Am recunoscut-o deîndată, și ea pe mine, bineînțeles că a fost foarte șocată să mă vadă. „Nu ați primit telegrama mea?” „Ba da, dar a venit doar acum câteva ore. Nu am crezut că e reală. Du-te, du-te că taică-tău e acasă”. M-am dus, am bătut la ușă, el nervos că femeia își uitase cheile, vorbea la telefon. I-a căzut receptorul din mână. „Ce cauți aici?” Eu, dezvinovățindu-mă: „Totuși, ți-am trimis o telegramă”. În fine, am stat la ei vreo două zile. La un moment dat, mama mea vitregă, Ioana, zice: „Uite, eu am să mă repatriez, ea fiind româncă, am să mă repatriez cu copiii. Nu ai vrea să vii și tu cu mine?” Ceea ce a urmat am mai povestit-o de o mie de ori, dar o mai zic odată pentru că reflectă cel mai bine felul în care iau deciziile. M-am uitat la ceas, era 4 și un sfert după masa. „Dă-mi un pic de timp să mă gândesc”. La 4 și jumătate am zis: „Vin”. În acel sfert de oră nu m-am gândit la nimic. Am lăsat pur și simplu acel nimic să mă cuprindă și vom vedea ce iese. Ea probabil că se gândea că îmi făcusem un plan, dar eu nu aveam niciun plan în minte. Când s-a întors tata și l-am anunțat, m-am auzit spunând: „Și nu numai că am să mă repatriez, dar am să fac și facultatea de arte la Timișoara”. M-am auzit pur și simplu spunând, nici prin gând nu îmi trecuse așa ceva. El, bucuros că, în sfârșit, ne aflăm pe același continent și pe aceeași emisferă, nu a mai pus întrebări. Ca atare, am fost la Bonn, dar la ambasada românească, mi-am făcut actele de repatriere și iată-mă aici.

 Ce vârstă aveai când ai ajuns în Timișoara?

 19, 20. Cam așa.

 Tocmai bine, puteai să o iei de la capăt. Dar aveai deja două facultăți…

 Nu, începusem una și am lăsat-o baltă, a doua facultate am început-o în Timișoara și am lăsat-o baltă, și a treia facultate, Sculptura, am dus-o la capăt.

 Iar aici ai luat-o cu totul de la capăt. Casă nu mai aveai, casa bunicilor a fost vândută, copacul de acolo nu mai exista, erai singură în Timișoara.

 Nu era nimic nou, și în junglă am fost singură. Pentru mine singurătatea este o chestie normală.

 Dar trebuia să te descurci cumva.

 Da, am avut, în schimb, un mare ajutor din partea tatei. Fericit că acum locuiam în aceeași emisferă și destul de aproape geografic, și-a asumat o chestie incredibilă, să îmi plătească o sumă pe lună ca să pot face facultatea. Nu cred că își închipuia că aceasta va dura șase ani, dar pe mine m-a ajutat foarte tare. Pe lângă acest ajutor, am avut tot timpul și bursă de merit, o bursă destul de consistentă. Material, deci, a fost în regulă, mai mult decât atâta, la un moment dat, pentru că locuiam în chirie și erau niște bani de dat, chiar dacă pe vremea aceea nu erau foarte mulți, prețul apartamentelor fiind rezonabil după Revoluție, tata și cu mama mi-au cumpărat un apartament. Acesta a fost cel mai valoros cadou pe care mi l-au făcut, pentru care le sunt foarte recunoscătoare și astăzi, pentru că dacă ai unde locui, restul se rezolvă. Chiar dacă mănânci pită cu untură, știi că ai locul tău. Acest mecenat al lui tata m-a ajutat să-mi văd de treaba mea în liniște, să nu trebuiască să mă gândesc la zona materială și să îmi văd de artă, de școală și mai apoi de copil.

 Căsnicie?

 Căsnicie, divorț și copil, în ordinea asta. Dar din toată treaba asta a rămas copilul.

 Acum veneai din nou într-o altă lume. Pe mine mă interesează, totuși, dincolo de nonșalanța cu care spui că nu te-a interesat, cum este șocul trăit la întâlnirea cu o altă civilizație? Cum a fost acest șoc al plecării, al integrării, al reintegrării?

 Pot să spun că atunci când am coborât din avion în România și m-am suit într-un taxi, am rugat la un moment dat taximetristul să se întoarcă la aeroport. Nu mai țin minte acum în ce context, dar știu că mi se părea îngrozitor tot ceea ce vedeam, ce trăiam, ce auzeam la radio în taxiul respectiv, în felul în care domnul respectiv se exprima. Mi se păreau niște lucruri atât de primitive și de vulgare, de gri, încât nu credeam că voi rezista să viețuiesc în țara asta. Multă vreme nu am crezut că voi rezista în țara asta. Oamenii nu zâmbeau, toți erau îmbrăcați în albastru și gri. În ochii lor păream suspectă, eram îmbrăcată viu, vesel, gesticulam, vorbeam tare,  râdeam, făceam glume, eram ca un clovn în mijlocul acestei mase de gri. La un moment dat am și simțit lucrul acesta, pentru că la început nu realizasem că aș fi o paiață, însă, după aceea am văzut că lumea se uita pieziș la mine, am înțeles și de ce. Am înțeles că nu fac parte din peisaj. Atunci am zis că ori mă sting eu, ca lumânarea dându-și ultima suflare, ori rabd. Eu am decis să rabd. M-am mai stins și eu, ce-i drept, și în felul meu de a fi și în felul de a împărtăși bucuria mea, dar nu foarte mult, nu am vrut să mor pe dinăuntru complet. Am avut, la un moment dat, gânduri de a pleca înapoi în Africa de Sud, prin 1996. Am zis că termin facultatea și mă duc acasă, de data asta împreună cu soțul meu de atunci, cu Radu, însă evenimentele vieții m-au ținut pe loc, mai ales că am rămas însărcinată și atunci toată focalizarea mea a fost către copil, să fie el în siguranță, că am grijă de el, iar toate celelalte gânduri, care țineau de mine și de destinul meu, au dispărut brusc.

 Se zice că fiecare om are pe pământ un anume loc care este locul lui, de genul aici este cerul meu, casa mea de lumină… Care este locul tău?

 Nu am găsit așa ceva pe pământ. Oriunde am fost, am căutat acel loc, cu acel dor de casă mistuitor, dar nu am dat de el. Nu cred că este nici aici.

 Și maică-ta, Mira, își căuta locul. L-a găsit, nu l-a găsit?

 Nu știu să-ți spun. Cred că nu. Cred că și-a găsit o comoditate, dar nu locul cu L mare.

 În cazul meu, care sunt un băștinaș, cu tot destinul meu construit aici, mi-e greu să înțeleg această căutare, dar o invidiez, și eu te invidiez din inimă pentru treaba asta, o invidie bună firește, apreciez această căutare. Îmi pare rău că nu am făcut-o și eu, să străbat alte lumi și să le cunosc. Am încercat după Revoluție să călătoresc, am văzut o bună parte din Europa, dar a fost chestie de ore, de minute, nu ceva esențial, să te pătrunzi cu vreme în civilizația aceea. Ai venit deci în Timișoara aceasta ternă. Acum ea te-a cuprins pe tine, te-a făcut cenușie, sau tu i-ai dat un pic de culoare? Cum s-a întâmplat?

 Cred că ne-am influențat reciproc, un pic, un pic. La un moment dat cineva zicea: „A, fata aia care zâmbește tot timpul!” Eu nu mi-am dat seama că asta ar fi o problemă, să mă știe lumea pe stradă că sunt „aia care zâmbește”. La un moment dat mi-am stins zâmbetul pentru că mi-am dat seama că e nelalocul lui, însă, după o vreme, am văzut că începe și lumea să zâmbească și mi-am recăpătat zâmbetul. Deci cred că ne-am influențat reciproc, eu și orașul meu.

 Dar acum veneai într-un cu totul alt oraș. Plecaseși copil, cu amintirea copacului, și acum veneai într-un alt spațiu. Deci ceea ce atunci ai trăit intuitiv, acum trăiești intelectual.

 În momentul în care am revenit totul semăna foarte mult cu locul din care plecasem, numai că eu eram altcineva. Locul, într-un anumit fel, rămăsese identic. Problema a urmat după aceea, în ani de zile, când populația Timișoarei a devenit mult mai eterogenă și oamenii, veniți din alte locuri, au devenit o mare majoritate. Atunci eu nu am mai recunoscut orașul, nu am mai recunoscut amprenta sa spirituală. Înainte avea o amprentă, știai că cineva este timișorean, după vorbă și felul de a fi, după calm, după tipul de intelect. Cred că orașele își lasă amprenta  asupra oamenilor și poți să recunoști un bucureștean, un timișorean, un clujean, un newyorkez, au o anumită tipologie. La un moment dat orașul meu s-a schimbat și acum nu mai este ceva pe care eu să pot să îl pot cuprinde, este ceva în dezvoltare, în mișcare. Nu știu ce va fi de capul lui, dar nu mai este orașul copilăriei mele, nu mai este demult, și-a pierdut noblețea.

 Dar în structurile în care te miști acum și în care și copil te mișcai, pentru că mama te scotea la vernisaje, la evenimente, măcar în această lume mai rezervată nu mai regăsești niște elemente ale timpului trecut?

 În zona culturală da, acolo mă mai regăsesc, într-adevăr. Cel mai mult mă regăsesc la mine acasă. Acel „la mine acasă” înseamnă că am încuiat poarta casei și acolo pot fi oriunde, mi se poate transmuta casa cu grădina și atelierul în orice parte a globului și va fi la fel. Momentul în care am încuiat poarta nu contează că sunt în România sau Africa de Sud sau Israel sau oriunde altundeva. Este lumea mea, este universul meu. Cine vine la mine, în atelierul meu, văd că simte acest lucru. Îmi zice: „Este altă lume aici”. Este altă lume, un loc desprins din contextul acesta geografic, istoric, spune-i cum vrei.

 Eu îmi doresc să vin în universul tău, dar mă întreb dacă lucrările acestea, această expoziție ce adună laolaltă creații dintr-un anumit moment din viața ta, e totuși marcată de loc, pentru că poate altfel te exprimai în altă parte.

 Posibil. Însă temele pe care eu le abordez acum sunt atât de esențiale pentru ființa mea și pentru cine sunt eu, încât ele nu țin de o modă artistică, ele nu vin și trec, eu de 20 de ani tot acolo sunt, în aceleași teme. Deci asta înseamnă că ele sunt esențiale în mine. Că forma exterioară ar putea să difere, se poate și lucrul acesta, dar poate că dacă nu aș fi văzut atât de multe lucrări de bronz la maestrul Jecza, nu aș fi știut să mă exprim în bronz în felul acesta, cu toate că suntem foarte diferiți ca formă. Nu știu să-ți spun, posibil să fi fost altceva dacă locuiam în Africa de Sud, dar eu mă bucur foarte mult că sunt aici și că am luat atâtea din spiritualitatea locului și din oamenii locului… Am cunoscut niște oameni fabuloși în România. Nu îi înțeleg pe cei care spun: „Oh, preoții ăștia, clerul ăsta…”, pentru că eu am întâlnit niște ieromonahi, niște călugări, niște preoți absolut incredibili din punct de vedere intelectual, spiritual, uman, care mi-au dat încredere în ceea ce fac. Ei m-au ajutat pas cu pas. Sunt oameni pe care îi sun oricând la telefon, la care mă duc ca la prieteni, ca la părinți. Eu sunt înconjurată de niște personaje absolut uluitoare. De aceea spun că universul meu e atât de bine echilibrat în acest moment încât nu l-aș da pe nicio altă țară, niciun alt loc.

 În Africa de Sud nu ai întâlnit artiști plastici, un mediu artistic, nu ai avut repere?

 În momentul acela nu. Nu știu cum este acum, cred că este un pic diferit. Arta africană era voit africanizată, adică foarte colorată. De altfel, am văzut de curând pe pagina de internet a liceului pe care l-am absolvit, pe care urmăresc isprăvile elevilor de acolo, că este și la ei tendința de a cultiva o artă foarte africană, hai să băgăm culori, un fauvism de ăsta un pic exagerat. Nu este locul meu artistic în zona de artă africană, nu acolo mă simt eu acasă.

 Vorbim de sculptură de acum înainte, pentru că ai făcut șase ani sculptură la Timișoara. O facultate de șase ani de sculptură la Timișoara e un lucru mai nou pentru că înainte de Revoluție nu exista o asemenea posibilitate. Ai avut șansa unui adevărat învățământ superior aici, ai avut dascăli de bună calitate?

 Da și nu. De exemplu la desen, care este o disciplină absolut esențială pentru un sculptor și nu numai, nu pot să spun că am avut niște dascăli extrem de compatibili cu mine, însă am avut colegi deosebiți. De pildă, la mine în grupă l-am avut pe Marius Tănase, care era un desenator fabulos. Pur și  și simplu îl urmăream cum desenează, îi furam meseria. Eu cred că din cauza asta am devenit desenator, din cauza lui, a apariției lui în grupa noastră de sculptură. Pe de altă parte, domnul Peter Jecza și cu mine ne deosebeam ca artiști, nu eram pe aceeași lungime de undă. Ca să depășim impasul, dumnealui mi-a propus o înțelegere, care mie mi-a convenit foarte tare. Mi-a zis: „Fă una ca mine, pe care să o notez, și în rest ești liberă să faci ce vrei”. Și, cum îți ziceam la începutul interviului, eu când sunt lăsată liberă dau randament. Mi-a zis: „Eu nu înțeleg ce faci tu, te complici foarte tare cu temele astea. Dacă aș fi la vârsta ta aș face forme libere. Eu nu mai pot, lumea mă cunoaște într-un anumit fel, trebuie să păstrez linia, dar în locul tău nici vorbă să intru așa și să mă înghesui în temă.” Iar eu îi replicam: „Da, maestre, dar fără temă ce sunt? Ce să fac, nuduri, flori? Nu pot. Pentru mine temele sunt esențiale”. Aveam două puncte de vedere diferite, dar, vorba englezului‚ „We agreed to disagree”, fiecare dintre noi a mers pe drumul său, respectând însă valorile celuilalt, și acesta a fost un lucru foarte important. Pe vremea aceea, spre deosebire de felul în care se face facultatea acum, nu se lucra în materiale finite, deci nu lucram în bronz, în piatră, în lemn, în nimic, rămâneam la zona de ghips. Deci modelaj în lut, turnam în ghips, patinam un pic și gata, lucrarea era terminată. Făceam foarte multe compoziții, foarte mult desen, oricum șase ani de facultate este o mulțime de vreme. Asta se întâmpla înainte de introducerea sistemului Bologna, când facultatea a devenit de trei ani și este urmată de master. Am și fost ultima generație cu șase ani de zile, prima și ultima de fapt, după noi s-au făcut cinci ani, apoi patru și trei. A fost, e adevărat, o facultate mult prea lungă, la un moment dat ne plictisisem cu toții, nu apăreau lucruri noi, pe vremea aceea nu exista dotarea materială de astăzi, băteam pasul pe loc. Dar, pentru că tot băteam pasul pe loc din punct de vedere tehnic, eu am reușit să intru în zona temelor. Încă din acei ani mi-am pregătit licența pe baza conceptelor din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, o carte pe care am „mâncat-o” din scoarță în scoarță. Aveam toate foile rupte. Am ales 22 de tipuri de credință și am realizat, în ghips, lucrările de aici, pe care le-am și expus la prima mea expoziție personală.