”Farmecul discret al mirării” este un dialog al spiritelor rafinate. Cosmin Neidoni, cu formația sa filosofică și Cristian Munteanu, doctor în tologie ortodoxă, răspund la întrebări pe care mulți dintre noi, ajunși la cumpene ale vieții, ni le punem în mod firesc. În ciuda evidentei nuanțe de intimitate, nu m-am simțit nicio clipă exclus din dialogul celor doi prieteni. Cartea are meritul de a trezi vocea lăuntrică a fiecăruia dintre noi, voce cu care putem continua, întregi sau adăuga nuanțe personale acestui incitant dialog epistolar. De la început am remarcat faptul că ”Farmecul…” este o carte care pune în valoare naturalețea și firescul, libertatea spiritului neîngrădit de pune întrebări, de a avea rețineri sau îndoieli. Autorii vorbesc depre teologie, despre fundamentele iudeo-creștine ale civilizației noastre, aduc în prim plan portrete de preoți, de sfinți și sfinte, dar pledoaria lor refuză orice încremenire în dogmă. Din contră, amintind rugăciunea părintelui Andre Scrima, Cristian Munteanu face o interesantă pledoarie pentru schimbare și deschidere față de Străin, văzut ca sol al unei noi perspective, ca oaspete divin. Mi-a plăcut pilda cu călugărul care n-ar trebui să rămână mai mult de un an în aceeași chilie. În momentul în care locul devine prea familiar, devii sedentar, iar asta crează comodități care îți pot anula vigilența în drumul pe care te-ai angajat.

Mai avem un pasaj extraordinar în legătură cu deschiderea și pespectiva pe care o deschide acest Străin: ”Condiția Străinului cere o perpetuă rupere a legăturilor, o perpetuă itineranță și progresiune în cele lăuntrice. Străinul avea pentru antici o aură de enigmă: inspira respectul, pentru că putea aduce cu el neșteptatul, ineditul propriu condiției transumane”. Câtă nevoie avem în viața noastră de acest Străin, ca vehicul al înnoirii, al schimbării pozitive, se vede și din interesul pentru așa numitele exercițiil de dezvoltare, și vedeți cât sunt de populare cărțile pe această temă, oriunde în lume. Personal, eu nu cred în acest tip de ”dezvoltare” pesonală, atâta timp cât este gândit ca adaptare la o lume concurențială, închinată Zeului Mamona, adică Banului.

Calea propusă de Cosmin Neidoni este de o magistrală concizie: ”a fi străin de lume, dar nu împotriva ei, a-ți locui fecund singurătatea (…) Iubirea lui Iisus este cea care transformă un străin într-un frate”.

Am descoperit destul de târziu Cartea Sfântă, iar atunci când am făcut-o, n-am avut nicio clipă impresia unui Iisus ”dogmatic” ci din contră, a unui neconvențional, n-aș folosi cuvântul ”revoluționar”, dar unuia care gândește împotriva restricțiilor ridicole și cutumelor absurde. Este acel Iisus care a răsturnat mesele comercianților de la Templu, care-și au echivalentul în tarabele care umplu locurile de pelerinaj din zilele noastre.

Legile nu te încorsetează. Codul moral al religiei nu ar trebui perceput ca jug apăsător pentru ”omul actual”, așa cum îl definea Freud, acel om aflat într-o permenentă tensiune ”situată la mijlocul angoasant dintre instinct și morală”.

Un coleg îmi spunea odată că el vede cele zece Legile ca pe legile circulației auto… Acolo scrie să să nu treci pe contrasens, să respecți culoarea verde a semaforului etc. Poți pune cartea de-o parte, poți ignora ce scrie în ea, dar, dacă nu vei lua aminte, sigur vei avea parte de nenorocire. Elocvent, nu?

Dincolo de filosofie, cartea este o pledoarie pentru firesc și normalitate. Surâsul hieratic, ca și zâmbetul Giocondei, ”Surâsul fetelor din Dublin” (titlul romanului lui Cosmin Neidoni), surâsul nobilei Lisa Gherardini, care dă sentimentul unei anumite călduri materne, protectoare”, sunt embleme ale inefabilului feminității, în contrast cu ”constructul” feminist actual. Din păcate, într-o lume a libertății fără responsabilitate, proliferează multe astfel de construcții artificiale, care e greu de crezut că vor supraviețui probei timpului. ”Mă întreb, pe acest fond, ce mai înseamnă azi surâsul Giocondei”, scrie Cosmin Neidoni.

Există zeci, sute de teme incitante în această carte, cum ar fi gelozia lui Dumnezeu. Una din ideile care stau la baza principiilor ateiste este că Dumnezeul oricărei religii este unul gelos,m exclusivist, gata de a pedepsi pe cei care își lasă religia în care s-au născut. Sunt religii care pedepsesc cu moartea o astfel de ”trădare”. Este o temă foarte interesantă și nu o să vă răpesc plăcerea de a descoperi nuanțele argumentației.

De aici ajungem firesc la tema ecumenismului, de o rezonanță specială la Lugoj, primul oraș din țară unde s-a retrocedat catedrala episcopală către cultul greco-catolic, în ianuarie 1990. Ecumenismul, privit din păcate și azi cu reținere de o parte a lumii ortodoxe, face parte din structura spirituală a acestui oraș care s-a definit dintotdeauna drept multietnic și multiconfesional. Este o comunitate care este străină de excluziune, de excomunicare.

Întrebarea lui Cosmin Neidoni mi-a strâns inima, știind că este încă un subiect de discuție eclesiastică și nu numai. Răspunsul a fost unul eliberator și dătător de speranță: ”Nu cred că lui Dumnezeu îi displace diversitatea, ci lipsa noastră de exercițiu în iubirea aproapelui”. Și aici revenim iarăși la actualitate, la diverse opinii ofensatoare, după primirea refugiaților alungați de războiul din Ucraina.

Așa cum spuneam, este un sumar bogat, cu mii de minunății, din care avem ce alege. Autorii dialoghează pe teme precum miza Judecății finale, proza și ficțiunea literară din perspectiva spiritualității creștine (o interesantă dezbatere despre provocarea textualismului și postmodernismului în literatură), copilăria și universul familial înainte și după 1990, conștiința curată și împlinirea vieții, spovedania, ca act de igienă sufletească și multe altele.

Dacă ar fi să aleg un citat ca mesaj al acestei cărți, m-aș opri la afirmația: ”Dumnezeu este liber de orice închidere. Cuvântul, cel care a fost încă de la început, e liber de orice închidere”.