Cu Ion Jurca Rovina am fost coleg de cameră, am intrat în același an la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara. Era vremea în care scria poezii, ca orice tânăr filolog își trăia cu intensitate sentimentele, bucuriile, tristețile  și încerca să debuteze  cu un volum de poezie, Tânguirea iconarilor. Mi se părea un titlu extraordinar. În 1969 -1970, când se frământa să debuteze, ideea noastră, a tinerilor scriitori, era că se poate  scrie aproape orice. Curajul este un semn al talentului. Asta se întâmpla în 1970-1971. Nu mai era atât de ușor  să intri în literatură, Ceaușescu dăduse noi dispoziții. Conferința de la Mangalia  a restrâns  drepturile scriitorilor de a trăi frumos în literatură. Așa că, volumul cu acest superb titlu, Tânguirea iconarilor, a fost amânat, amânat. Mai mult, Ion Jurca Rovina a trecut de la poezie la roman. A scris un roman în care tronau   amintirile. Apoi a mai publicat, în ani, câteva romane și volume de poezii, după care a trecut la teatru. Dacă iconarii nu puteau ieși în literatură, puteau ieși marile icoane, marii bărbați care au  triumfat în viața socială. Napoleon devine simbolul, un personaj care structurează un șir de piese în care Ion Jurca Rovina a încercat să le impună  în teatrul românesc. După acest personaj uriaș, un alt personaj care  a dominat tinerețea lui Ion Jurca Rovina a fost Esenin. Apariția lui Esenin în anii ‘60  către anii ’70 în poezia românească, în câteva traduceri splendide, l-a urcat pe Esenin  între modelele cele mai importante ale poeziei, ale scrisului românesc.  Între Esenin și iubirea, iubirile lui, capacitatea de a fi îndrăgostit, apar alte piese  ale lui Ion Jurca Rovina.          Eșarfa Isadorei este o piesă care s-a bucurat de succes la Timișoara, iubirea dintre Esenin și Isadora Duncan. Dintre un mare poet  și o mare balerină, una dintre frumoasele acelui deceniu, acelui timp al artei, al literaturii. Fără îndoială că teatrul  lui Ion Jurca Rovina a primit premiul Filialei scriitorilor  pentru cele două volume ale sale. Se întâlnește cu teatrul altor dramaturgi de succes din Timișoara. Aurel Gheorghe Ardeleanu, în 1970, ieșise pe scenă cu o piesă apreciată și de Dumitru Radu Popescu, de alți câțiva mari oameni de teatru, Coroană pentru Doja. Era o piesă de teatru  monolog, dialog. Așa cum va încerca, un pic mai târziu să scrie și Ion Jurca Rovina. După Coroană pentru Doja  au mai fost vreo trei piese ale lui Aurel Gheorghe Ardeleanu. A dispărut, încet-încet, din atenție. Aurel Gheorghe Ardeleanu a făcut statui pentru Timișoara, pentru Banat, pentru România, câteva zeci, poate vreo 120.

A mai scris nuvele, un roman și a dispărut. A rămas  o piesă-poem extraordinară: Coroană pentru Doja.  Însă, ultima piesă a lui Ion Jurca Rovina, Tragedia Eminescu,  încearcă să câștige un mare succes. Ce poate fi mai mult decât Eminescu, după Napoleon, după Esenin și Isadora Duncan.  Cu Eminescu încearcă să pună în scenă tot ce a dat mai înalt secolul XIX al literaturii române: Eminescu, Slavici, Titu Maiorescu ș.a.m.d. Întrebarea este ce regizor  s-ar încumeta    să monteze o piesă în care să existe  iubirea lui Eminescu pentru Veronica Micle, pentru felul în care el se apropie de cei mai mari scriitori? Sigur că există documente, dar a crea asemenea personaje îi enorm de greu. Și această piesă vorbește frumos despre Ion Jurca Rovina, scriitor important  al literaturii române de astăzi. Ne bucurăm că Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România  are un dramaturg important, un dramaturg care trebuie  să atragă atenția Teatrului Național , Teatrului Maghiar, Teatrului German  la unde a apărut unul dintre cei mai importanți regizori contemporani, Niky  Wolcz,  care a montat, cu vreo doi ani în urmă, o dramatizare după Herta Muller, Ținuturile joase, pe care acum  o montează din nou, într-o altă distribuție și formulă scenică. Cu Niky  Wolcz, cu Ion Jurca Rovina Timișoara se poate defini, cum noi o definim, Capitală Culturală a  Europei de astăzi!