– Recunosc, am fost acolo de la început și până la sfârșit. Fără să am vreun amestec. Doar am privit. Când am văzut femeia atârnând, cu mâna dreaptă rămasă încremenită în aer, ca și cum ar fi căutat ceva de care să se agațe, să se poată salva, i-aș fi zburat capul de pe umeri marinarului. Chiar am avut pornirea să ies din mulțime și să mă duc la el, dar am fost derutat de gestul său, fuma indiferent, rezemat de stâlpul de care atârna ștreangul în care își pusese nevasta infidelă. Din când în când îi ridica rochia până deasupra de genunchi. Tăcerea celor adunați, erau atât de mulți, bărbați și femei, îl obosea pe marinar. Și atunci o prindea iar de mijloc și o răsucea, urmărind cum i se adună ștreangul sub bărbie. Când rumoarea înfundată a celor înghesuiți lângă spânzurătoarea improvizată se intensifica, îi dădea brusc drumul. Corpul femeii se învârtea, rochia albastră, ce se termina la poale cu o dantelă măruntă, albă, se ridica valuri-valuri, dezvelindu-i pe jumătate trupul. El o însoțea, de la doi pași de spânzurătoare, cu o uitătură la fel de răsucită ca și trupul ce se înșuruba prin aer. Ștreangul s-a liniștit și soțul încornorat, acum cu spatele la nevastă, după ce și-a fixat chipiul pe creștetul capului, se scrintise, s-a rezemat din nou de spânzurătoare.
– Nimeni, niciodată, nu o să mă creadă cât de mult am iubit-o, a zis acum întors cu spatele la mulțime.
Tie recunoștea că după întâmplarea asta învățase de la un alt docher, Mișu Dănănaie, zis Mânjitu, trei reguli, fără de care, indiferent unde-ți trăiești viața în lumea largă, nu meriți să vezi împăcat capătul drumului. Prima, să nu-ți tragi niciodată, chiar dacă lași pe prag degetele de la o mână, cuvântul înapoi. A doua, să nu amesteci copiii în povestea părinților, mai cu seamă a tatălui, iar pe ultima o rostea neiertător:
– De la femeia pe care o iubești, atâta vreme cât o crezi numai a ta, să iei mai mult decât îți oferă. În iubire, de iubirea care te zguduie vorbesc, omul există numai cu el. O duce la fel de greu și-n bucurie și la tristețe. Dacă ai parte de minunea asta, care, uite, doar de la femeie poate să vină, când se termină idila ar fi bine, însă de unde atâta putere, să nu te mai atingi cât trăiești de alta. Că-n veci nu mai guști ce a fost! În golul ăsta te scufunzi și te ridici la fel de singur. În toate câte s-au petrecut atunci – puteam să mă reped la femeia din ștreang, poate încă trăia – dar nu știu de ce mă intriga privirea marinarului. Era goală, fără orizont. Omul nu apucase să învețe cum să se strige în singurătate și nici nu fusese în stare să deslușească, fără durere, urma infidelității la o femeie.
Șapca pe care o purta, unchiul Tie o luase, smulgându-i-o, de pe capul marinarului.

  (Fragment din romanul, aflat în lucru, cu acelaşi titlu)