Cinci.

Naşterea însăşi, de-sine-facerea, încape în fărâma aceasta de cinci minute, în prima dintre fărâme – cea ale cărei dureri mă pot predetermina. O ostracizare, o evadare complice, o sfârşire cu dinainte-existenţa este această naştere la care mă refer, alta decât cea care-mi este dată dinafară, alta decât cea la care sunt invitat să fiu de faţă. E o chemare a mea ca martor în propria-mi instanţă. Ca să-mi certific, sub jurământ, că atunci înainte n-a existat nimic (să fi spus doar a existat nimic şi-aş jura rău)… că nimicul acela l-am văzut eu însumi. Numai că îndată ce l-am văzut, a mai existat ceva: privirea. Privirea şi tot ceea ce face privirea să fie, ceea ce face acel nimic să-şi sporească consistenţa în durerea de-a exista. Destul cât să mă înspăimânt şi să-mi acopăr ochii. Cu mâinile, cum altfel? mâini pe care trebuie să le vântur puternic în jurul meu, unde nimicul se încheagă în ceva ce nu am încă tăria să numesc şi care, fie şi doar cu această motivaţie, rămâne în pragul fiinţării.

Cinic.

Îmi doresc să mă nasc, îmi urzesc să mă nasc ca şi când aş putea şi aşa ceva. Să mă nasc ca şi când aş deveni altul, să mă ex-ist. Cu consecinţa că, într-o succesiune a evenimentelor pe care n-am voie să mi-o dezvălui, m-aş putea aşeza odată alături, cerându-mi autoritar să nu aprind lumina (cel mai adesea, abia aprinzând lumina începi să compui miraje, am învăţat asta) şi să povestesc. Să… prevestesc.

Cinci minute, cinice minute, nici o secundă în plus.

Dar pot avea tot timpul din lume doar reformulând mecanismul ceasornicului. De ce n-aş putea? Şi totodată, cum şi de ce şi mai ales pentru ce aş putea? Doar pentru a mă lua odată de mână, a mă duce de cealaltă parte a podului pe care cândva n-am dorit să-l trec şi a mă abandona acolo cu aerul că nu îmi mai pasă de mine şi de fapt cu convingerea interioară că numai plecând eu departe de mine îmi pot face binele pe care-l aştept în tăcerea-substitut de rugăciune?

Ştiu, ghicesc mai degrabă că dacă ar fi întrebările acestea un  corsaj de ciment ridicat în juru-mi ca să mă îngrădească în mers, s-ar strânge tot mai aproape, atât de aproape chiar încât ar deveni la urmă un obelisc oarecare pe care l-aş strânge eu apoi în braţe să-mi fie suport al beatitudinii. Numai că beatitudinea nu-şi are locul, pur şi simplu nu încape de prea-măsura-i acolo unde şi-a făcut loc fascinaţia. Şi-atunci întrebările, cu gradientul lor de potenţialităţi, n-au încotro şi se destructurează lent, legic dar nu şi logic, sfârşind prin a se metamorfoza într-o cazuistică de o feroce formalitate – o cazuistică a ceea ce voi fi fost ori a ceea ce va să fiu, dacă.