(fragment)

Satul era bântuit de umbrele conflictelor mai mari sau mai mici ce pătrundeau chiar și în acest colț de rai. Pe câmpurile verzi și pe drumurile de țară, în locurile cele mai retrase, uneori se auzeau glasuri de soldați, vorbind în limbi străine, care se îndreptau spre o nouă luptă. Nu era pentru prima dată. Dar fiecare trecerea aducea cu ea o nouă teamă, o nouă resemnare, o nouă ridicare din umeri în fața sorții.

În Beregsău, războiul nu mai era de mult un zvon, ci o prezență tăcută care locuia în fiecare curte, în fiecare suflet, în fiecare praf ridicat de vânt. Era în crăpăturile zidurilor de văiugă, în coaja uscată a pâinii frământate în grabă, în privirile oamenilor care nu mai întrebau „ce se aude?”, ci „cât mai avem?”. Oamenii nu se mai speriau la sunetul tobelor, dar tăcerea dintre două bătăi îi neliniștea și mai tare.

Femeile nu mai plângeau cu lacrimi, ci cu respirația. Își ascundeau teama sub basmale negre și baticuri strânse bine sub bărbie, trăgând apa din fântână cu gesturi mecanice, ca și cum firele de apă le-ar fi spălat grijile pentru o clipă. Copiii nu se mai jucau cu zgomot, ci în tăcere, ascunși pe sub prispă sau pe lângă fânar, învățând, fără să li se spună, că războiul nu vine cu steag, ci cu pași grei și tăcere apăsătoare.

Bărbații stăteau lungiți pe prispă sau se țineau de mânerele sapelor ca de toiege. Privirile le alunecau dincolo de câmp, spre pădurea unde se zvonea că austriecii se apropiau cu pași de fier. Nu se temeau de ei, cât se temeau de ce vor lăsa în urmă – poate o casă arsă, poate o soție singură, poate o linie ruptă din rădăcina satului.

Moș Axinte, bătrânul cu părul ca varul și ochii tulburi de prea multă vreme trăită, era singurul care mai vorbea cu glas tare:

– Războiul e ca o boală. Te ia dintr-o dată, dar adevărata durere e după ce a trecut… când numeri ce-ai pierdut.

Pe ulița dinspre Bega, turmele se mișcau mai tăcut ca niciodată. Câinii nu mai lătrau fără rost, ci mergeau cu urechile plecate, învățând din mers că nici fiara nu mușcă atunci când simte frica din oameni. Timpul curgea greu, ca o miere stricată, iar fiecare ceas avea greutatea unei zile de muncă. Până și cocoșii cântau mai rar, ca și cum și-ar fi pierdut rostul.

În curtea bisericii, sub teiul cel bătrân, popa Pătru citea rugăciunile cu glas răgușit, dar nu din carte, ci din memorie. De câte ori se gândea la slujbă, își spunea în gând: „Să fie ca o plasă peste sat… să nu se rupă.” Dar știa, și el, că războiul nu ține cont de rugăciuni. Și totuși, nădejdea nu o lăsa. Aprindea lumânările nu pentru sfinți, ci pentru oamenii care încă mai așteptau pe bănci vechi de stejar o veste bună.

Pe ulița mare, Jaffar și-a închis prăvălia pentru câteva ceasuri. Nu de teamă. Ci ca să meargă la tei, să vadă dacă mai poate spune ceva ce să le dea curaj. Avea în buzunar câteva sticluțe cu mirosuri tari și un săculeț cu semințe din Damasc. Dar le păstra, căci știuse: în vremuri de război, mai mult decât lucrurile, oamenii au nevoie de cuvinte.

Vajinea, în covăcie, bătea fierul nu doar pentru unelte, ci pentru a alunga tăcerea. Barosul lui era glasul celor care nu mai îndrăzneau să strige. Fiecare lovitură spunea: Suntem aici. Încă suntem aici. Făcea pluguri, sape și cuțite, dar și vârfuri de suliți și fiare pentru apărare. Cine venea la el, venea mai mult pentru o vorbă decât pentru o unealtă. El nu spunea „o să fie bine”, ci „va trece și asta, ca toate celelalte”.

Sârbii, tăcuți și grei în mișcări, își adunau sculele. În inima lemnului cioplit își ascundeau spaimele. Făceau porți groase, strâns legate cu cuie mari de fier, semn că sperau să poată închide lumea de afară dacă va veni peste ei. Nu spuneau mult, dar se uitau des la cer, căutând un semn. Niciunul nu venise încă.

Când soarele cobora în roșu sângeriu spre pădurea dinspre apus, s-a auzit din nou tropot de cai. Sătenii nu au alergat la porți. Au rămas în case, cu mâinile în sân, ascultând. Tropotul a trecut, ca un gând. Un gând de sabie.

În seara aceea, la poarta popii s-au strâns din nou oamenii. Nu pentru sfat, ci pentru a sta aproape unii de alții. Se aduceau bănci, scăunele, ulcele cu apă. Se făcea tăcere și fiecare simțea: nu mai suntem oameni liberi, ci oameni între două lumi – între ce-a fost și ce va veni.

Pe la miezul nopții, când luna bătea argint peste Bega, doar câteva umbre se mai mișcau pe ulițe. Beregsăul dormea cu un ochi deschis. O parte visa la o zi fără frică. Cealaltă asculta în tăcere sunetul îndepărtat al tobelor. Ca un murmur adus de vânt. Ca o promisiune că nimic nu mai e departe.