Lungă vreme, între 10 aprilie și 28 iulie a.c., la Muzeul Național de Artă (Galeria Ioachim Miloia), timișorenii s-au bucurat de o retrospectivă Virginia Baz Baroiu sub genericul Cerul, pământul și cuvântul. Celebra și longeviva pictoriță, născută la Cernăuți (la 25 ianuarie 1932), timișoreancă din 1958, debutase ca acuarelistă în 1957, construindu-și, în timp, un stil inconfundabil. Iar selecția curatorială, în grija d-nei Andreea Foanene, ne-a îngăduit un fastuos pelerinaj în universul ei artistic. Virginia Baz Baroiu absolvise, reamintim, Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (1957) și a participat la numeroase expoziții de stat, saloane oficiale sau expoziții colective și personale, în țară și în străinătate. Plus numeroase premii, distincții și, desigur, prezențe în colecții particulare.

O „poetă a culorii”, o „Doamnă a culorilor celeste”, cum inspirat o vedea Anghel Dumbrăveanu, acuarelista ne invită în ținuturi feerice. De fapt, ne invită la visare, învățând culorile zborului (cântătoare, negreșit), printre fantasme și vârtejuri de lumină, plutind în lumea splendorilor, alunecând în reverie, descoperind „cascada miracolelor”. Virginia Baz Baroiu ne poartă pe cărări neumblate. Îngânând „solfegii de toamnă”, ascultând, sub îmbrățișarea înserărilor, cântecul planetelor, ea ne poftește „la porțile visului”; suntem „între lumi”, pipăim drumuri în cer, ne răsfățăm în adâncuri de tăcere și ne preumblăm „între efemer și etern”. Ni se propun dialoguri onirice, deschizând, în zbor teluric, porți spre necuprins. Fie că savurăm „idila toamnei”, brodând poeme violete, fie că admirăm „cascadele amurgului” printre grădini înflorite, învățând – sub sărutul înserării – „zborul culorilor”, o energie extatică ne încearcă și ne încarcă cu forță ascensională. Ne aflăm într-un spațiu benefic, al confluențelor, melanjând culoarea, muzica și poezia; tablourile, sub aura basmică, sunt ferestre spre tărâmuri imaginare, „decodând”, inevitabil, stări sufletești, cum nota Vasile Drăguț.

Virginia Baz Baroiu nu se dezminte, își respectă cu sfințenie crezul: acuarela rămâne „un semn al privirii”, consonantic cu frământările lăuntrice, cumulând bogăția de trăiri. Sub titluri acroșante, departe de posibile încifrări esopice, tablourile trezesc imediat aderență empatică. Dobândesc, refuzând răceala clinică, pregnanță expresivă și provoacă deambulări hipnotice. Un răsfăț imagistic, un vârtej cromatic, o surdină melancolică – iată, rezumativ, profilul artistei, logodindu-i ostenelile. Poate că o rețetă elegiacă prezidează aceste eforturi, încununând eflorescent truda unei vieți, erupând într-un „lirism fantastic”, dibuit, chiar la începuturi, de Ion Frunzetti. Puținele și neputincioasele noastre cuvinte nu pot cuprinde acest farmec (inenarabil, până la urmă) revărsat asupra privitorilor. Cei care, părăsind lumea de afară (bezmetică), își oferă, vizitând expoziția retrospectivă, un popas-balsam pentru suflet, inundați, fantasmatic, de o resemnare luminoasă. Și o tăcere înțeleaptă.

Din acest colț de pagină, o reverență pentru o mare artistă, Doamna Virginia Baz Baroiu.

P.S. Din câte știm, expoziția pleacă spre „dulcele târg”, bucurând și pe ieșeni.