Culorile își pierd intensitatea, sonorul scade, după care revin. Schimb canalul de pe Digi pe Discovery, apoi de pe Discovery pe TVR Timișoara. Aici, prind finalul de la Ardei iute pe limbă. Radu Ștefan, față-n-față cu un domn în costum albastru și cravată cu imprimeuri roșii și negre. Nu se potrivesc deloc.

Radu tocmai prezintă o carte de poezii. Cameramanul încearcă un prim-plan al coperții. Disting sigla celor de la OMG – credeam că au dispărut – dar nu și titlul sau autorul. Apoi imaginea trece la invitat. Acesta stă și se uită la noi, după care ridică mâna dreaptă și mimează schimbarea canalului cu o telecomandă. Ridică din umeri, ridic și eu din umeri. Camera trece la Radu. Are în mâini o carte groasă. Nu trebuie să o văd mai de aproape sau să-l aud prezentând-o – știu că e cel mai nou roman al lui Flavius Chirculeanu.

Se repetă scena. Prim-plan al coperții, figura invitatului. Acesta arată mâna cu trei degete ridicate, pe care le strânge, apoi le arată din nou. Treizeci, mă gândesc eu. Sau șase? Sau nouă? Le iau pe rând. Pe șase e Prima TV, pe nouă e Antena 3, pe treizeci un domn foarte asemănător cu invitatul lui Radu, doar că, în loc de cravată roșu cu negru, are una albastru deschis cu alb. Stă și se uită în celular. Râde câteva secunde. Mă face curios. Aștept. Termină, își ridică ochii, mă vede și devine serios.

– Bun, concluzionează el. Câți suntem? O sută treizeci și patru. E bine, e bine. Da, da. Văd că a venit și Daniel, Sebastian e și el, Cristina… e bine. Da, da. Bun. Bine ați venit!

Mă simt ca la o ședință de cenaclu. Totuși, sunt la televizor, care nu are cameră sau microfon. Cel puțin eu nu știu să aibă! Tot ca la cenaclu răspund și eu:

– Salut! Mă auziți?

Prezentatorul, sau ce rol o fi având bărbatul de la măsuță, dă din cap și oftează în același timp.

– Am rugămintea să nu întrebați de fiecare dată când vorbiți dacă sunteți auziți, văzuți sau mai știu eu ce. Da? Vă auzim și vă vedem. Îi urez bun venit și Ioanei. Da, da.

Mă simt ca un școlar pus la punct. Nu mai îndrăznesc să zic nimic.

– Putem începe?

Dau din cap afirmativ. Prezentatorul mă privește câteva clipe, după care spune, pe același ton lipsit de inflexiuni:

– Da, da. Bun. Deci, ne-am adunat în această seară… vă rog, înainte de a trece la subiectele de pe ordinea zilei, vă reamintesc că luarea de notițe este strict interzisă, la fel și înregistrarea discuției, de orice fel. Cel prins va fi excomunicat și deconectat. Sper că asta vă va ține atenți și vigilenți. Da, da. Bun.

Înghit în sec. Mi se face o sete, Doamne Dumnezeule, de parcă aș fi în deșert. Cu mișcări lente, până și mușchii îmi par străini, iau smart-phone-ul și pornesc clima. Cât timp fac asta, prezentatorul tace și mă urmărește. Dă din cap nemulțumit. Eu zâmbesc larg și ridic din umeri. Îmi șterg fruntea de transpirație. Strânge din buze și oftează pe nas.

– Acum că ne-am făcut comozi, mai are cineva ceva de făcut? Nu? Da? Bun! Să începem totuși ședința, altfel ne prinde sfârșitul Internetului.

Râde, amuzat de propria glumă. Eu nu știu dacă să zâmbesc, să râd, să chicotesc. Ce să fac? Tac. Ba chiar mă încrunt.

– Începem cu punctul unu. Deci, domnul Sebastian ne va citi o povestire și va recita o poezie, urmează Eliza cu un script în cod mașină, Ioana cu o pictură în culori pastelate și Daniel cu o compoziție în trei note, la torogoată.

Sper din tot sufletul că acel Daniel nu sunt eu.

– Toată lumea e pregătită?

Brusc, realizez că trebuie să fie o confuzie. Nu am timp să-i anunț că, deși sunt Daniel, nu sunt acel Daniel. Tot așa cum Daniel, prorocul, nu poate fi confundat cu Daniel scriitorul. Mie-mi e frică și de un motan mai mare, darămite de un leu – sau mai mulți. Și-apoi, nu-mi amintesc să fi spus ceva înțelept sau să fi tălmăcit vise. Nu conștient, cel puțin.

Însă nu mai apuc să le comunic concluzia. O voce gravă, cu un accent greu de localizat, umple camera. Imaginea prezentatorului dispare, iar în locul ei apare un alt bărbat, cu un chip foarte asemănător, în același costum albastru, dar cu o cravată galbenă, cu imprimeuri florale de culoare albastră. Nu-i stă rău!

În partea din stânga sus a ecranului este afișat un contor ce pornește de la zece și scade. Vocea se aude tot mai estompată, dar încă clară și puternică. Nu pricep nimic din ce spune. Pare că recită și povestește în același timp. Înțeleg doar cuvinte disparate: pământ, zbor, hăuri, stele, dragoste, dar nu înțeleg contextul și nici nu reușesc să prind sensul. Poate și pentru că, pe măsură ce contorul scade, tensiunea din vocea lui, dar și din mine, crește. Trei, doi, unu, zero.

Peste chipul bărbatului încep să apară linii de cod. Multe, tot mai multe, dublate de o voce feminină, cel puțin la fel de serioasă. Cele două voci se modulează: inflexiunile bărbătești cu cele suav feminine, tonalitățile aspre cu cele calde. Textul codului, la început curgând parcă fără legătură cu sunetele, intră și el în joc, ba chiar și mișcările bărbatului, gestica, ușoara clătinare a trunchiului se contopesc în același creuzet. În tot acest timp, contorul, repornit de la zece, scade. Trei, doi, unu, zero.

Ecranul este inundat de o culoare ce mi se pare mie un fel de roșu închis. Peste ea, distinct, stă scris, nu mai mult de o zecime de secundă, Marsala. Imediat apare o altă culoare, un fel de portocaliu: Canyon Clay, urmată la scurt timp de Rose Quartz, Serenity, Smoke Green, Scallop Shell, Peach Quartz. Culorile se amestecă, apar explozii, peisaje fantomatice, unele urbane, oameni, o femeie, altă femeie, un bărbat, alt bărbat, se apropie unii de alții, dispar, reapar, case suprapuse, acoperișuri lunguiețe, biserici, din nou un om, doi oameni, mai mulți oameni. Intru în ritm. Trei, doi, unu, zero.

Iau torogoata, o duc la gură: o notă, două note, trei note. Cânt la început ușor, încă indecis, apoi tot mai hotărât. Vocea gravă citește, când proză, când versuri. Cravata îi stă bine, fixată de un ac cu diamant. Codurile curg în valuri, Eliza acompaniază vocea poetului, în timp ce Ioana ne inundă vederea, punctând cu naturalețe fiecare schimbare de ritm din duet. Iar sunetul aspru, aproape sălbatic, al torogoatei unește totul sub o unică cupolă.

Mă aud. Îi aud. Mă văd uneori, un bărbat supraponderal în costum albastru, cu o cravată roșie și imprimeuri abstracte negre. Hm, nu sunt bine asortat. Transmit asta prin sunete, primesc replica pictoriței, poetul a ridicat vocea, Eliza a mărit ritmul, mă simt parte a unei orchestre fără să-mi pot înțelege cu adevărat rolul. Un rol desemnat, nu ales, ca parte a unui destin, o poveste în care eu nu sunt decât un personaj.

După o jumătate de oră, maxim o oră, contorul reapare. Trei, doi, unu, zero. Pun deoparte torogoata, o desfac în componente, scot muștiucul, golesc saliva și condensul, șterg metalul cu o lavetă fină, fac tot ce trebuie cu dexteritate și profesionalism. Pe ecran, domnul inițial mă privește concentrat. Când termin, oftează.

– Mda. Bun. Să zicem că a ieșit bine. Uneori, domnilor, nu știu dacă sunteți conștienți de însemnătatea acțiunilor noastre. Alteori am impresia că sunteți doar o ceată de maimuțe și nimic mai mult. Jalnic. Oare cu ce am greșit de mi-ați fost repartizați?

Se uită iar la mine și clatină din cap. Poate că, totuși, nu doar pe mine mă mustră. Poate că așa-l văd cu toții. Se oprește din clătinarea capului, își țuguie buzele și țâțâie ușor.

– Nu, nu. Exact la tine mă uit.

Înghit cu greu. Torogoata a dispărut. Sunt iar același bărbat supraponderal, în pantaloni scurți și tricou cu Implant pentru refuz. Îmi e din nou cald și sete. Ba chiar și mai sete. Plus o foame cumplită. Visez cu ochii deschiși la un sandvici cu mult salam, brânză, roșii, ceapă și măsline. Poate, lângă sandvici, îmi fac o cafea. Și, lângă cafea, două felii de pâine prăjită cu unt de arahide. Sau nu, nu am chef de dulce. Răzălesc usturoi, pun ulei de măsline și presar puțină sare celtică. E perfect așa.

Închid ochii o clipă, iar când îi deschid, văd pe ecran doar pureci. Bărbatul a dispărut.

– Să-i fie de bine!

Mă ridic și îmi fac sandviciul mult visat. De fapt, îmi fac chiar două. Cântatul m-a obosit peste măsură. Mă întorc în sufragerie, așez farfuria pe marginea fotoliului, iau din frigider un suc de portocale. Abia aștept să mănânc.

Din păcate, când mușc prima oară, ecranul televizorului prinde viață. Îl văd din nou pe Radu. Are alți invitați. Pe unul nu-l cunosc, dar celălalt e domnul de prima dată. Cel care mi-a făcut semn să schimb canalul. Și acum face la fel.

– Ce oameni insistenți…

Înghesui sandvici-ul în gură, abia mai pot respira. Sorb sucul direct din sticlă. Schimb canalul. Domnul cu cravata albastru cu alb discută aprins cu cineva. Mă vede.

– Ah, bine ați revenit printre noi. Domnule…

– Daniel, îi spun, nu înainte de a înghiți cu greu pâinea aproape nemestecată.

Dă din cap nemulțumit de întrerupere.

– Mda. Da. Bun. Desigur.

Oftează. Parcă-i aud vorbele: o ceată de maimuțe. Sub privirile lui chiar mă simt o maimuță. Îmi trag nasul, mă scarpin pe piept, apoi în barbă, îmi aranjez ciuful, mă scarpin în ureche. Oare de ce fac toate astea?

Iar el mă privește și dă din cap.

– Ești pregătit?

Am două joburi. Am doi copii. Am o rată la bancă și o mașină cam veche. Mă doare un picior de mor și rinichii merg o zi da, o zi ba. Mai nou, mi-au apărut niște pete dubioase pe piele. Iar el – cine-o fi și el – vrea să-i cânt la torogoată. Eu nu știu să cânt la nimic! Cu atât mai puțin la un instrument dubios precum torogoata.

Și totuși…

– Desigur.

– Maimuța, tot mai maimuță, zice el. Bun.

Intră un tip, Alex, care recită o poezie despre mașini și vise. Despre gheața din Arctica și curenții submarini. Despre poienițe cu flori galbene și tratate de biochimie. Nu pricep nimic, dar intru în joc. Ciudat. Îmi place.

După el intră o voce feminină. Nu se prezintă, dar știu că e Cristina. Nu sunt sigur că am întâlnit-o, dar îmi pare foarte familiară. Ea pictează.

După ea – Marius. Ciudat om. Fluieră și valsează. Are un stil aparte de a-și contorsiona corpul. Nu-l văd. Tot ce văd e figura nemulțumită a individului cu cravata albastru cu alb, dar îl simt. E ca o fantomă, un abur ce plutește, dansează, sare, își face numărul.

Apoi urmez eu. Iar după mine intră un inginer de frigidere. E un imigrant din Asia. Mic, negricios, dar foarte priceput. Uneori scoate un sunet ascuțit pe nas. Îl acompaniez cum mă pricep.

Totul durează maxim o oră. După care domnul ne trage un perdaf. Ceata de maimuțe se pierde în ceață. Apar bizoni puturoși, gaițe lacome, rățoi, pelicani, babuini… o întreagă faună. Eu continui să mă scarpin pe piept și să-mi vâr degete în urechi. Când dispare, foamea revine. Însă nu mai îndrăznesc să mă mișc.

Pe ecran apare sigla Guvernului și o voce profundă, care reverberează în cameră, de trebuie să deschid gura larg. Comunică:

– Poliția a identificat o nouă metodă prin care inteligențele artificiale profită de naivitatea oamenilor, forțându-i să comită acte artistice reprobabile. Atenție! Aceste inteligențe artificiale nu au scrupule. Ele atacă persoanele vulnerabile, deposedându-le de orice urmă de demnitate. Vă rugăm…

Schimb canalul. Pe ecran apare din nou Radu. De data asta, unul dintre invitați sunt chiar eu. Vorbesc repezit și mă aplec în față. Nu mă pot controla. Îmi e rușine să mă privesc, totuși ceva îmi atrage atenția.

– Radu, inteligențele artificiale au inventat un nou fel de artă. E dificil pentru noi s-o înțelegem, o dată pentru că ea e neumană, și a doua pentru că… cum să zic… pânza, portativul, instrumentul, foaia de scris suntem noi.

– Adică?

Radu este un moderator priceput. A prins ideea, îi place, mă ajută s-o dezvolt. Dar eu sunt împiedicat și greoi la minte. Am impresia că vrea să râdă de mine, așa că mă enervez și încep să vorbesc aiurea.

– Cu toții avem joburi. Eu chiar două. În timpul cărora, nu e niciun secret, discutăm și colaborăm cu inteligențele artificiale. Colaborăm e mult spus. Dar hai să spunem că asta facem și nu invers, ele colaborează cu noi. Dar dacă, gândește-te, dacă e așa cum zic eu și raportul de putere e invers? Dacă, odată treaba făcută, ele au preluat controlul?

– Despre ce treabă vorbești?

– Creația! Jobul nostru!

– Să înțeleg că jobul nostru a fost crearea inteligențelor artificiale?

– Evrika! strig eu, copleșit de emoție. Asta e! Scopul ultim. Sensul vieții noastre a fost să ne creăm un Dumnezeu. Înțelegi? Un zeu, un domn zeu, un nou zeu, care să ne preia din sarcini. Și l-am făcut atât de bine încât le-a preluat pe toate. Sau aproape pe toate. Nouă nu ne-a mai rămas nimic de făcut. Decât dacă. Hm. Mda, ne-a mai rămas o singură sarcină. Foarte importantă, dealtfel.

– Care? Radu e stupefiat, eu m-am ridicat în picioare.

– Să-i dăm ascultate.

– Cui, Doamne iartă-mă?

– Domnului Ia. Sau doamnei Ia. Celui mai New Zeu! Sau Zeițe!

– Cred că exagerezi.

Radu intră în panică și vrea să mă readucă la locul meu, dar eu sunt capsat.

– Și astfel, Radu, bucla se închide perfect! Dumnezeu ne-a creat. Noi L-am omorât. După care L-am recreat.

– După chipul și asemănarea noastră, încearcă Radu să glumească.

Eu dau din mâini ca un apucat. Sunt pe val.

– Nici nu mai contează! Din momentul în care a devenit conștient, el a transcens umanitatea, devenind neuman, suprauman, dincolo de judecata și rațiunea noastră. Adică…

Ceva-mi atrage atenția. În platou mai e cineva. Care îmi face semn cu degetele. Radu zâmbește larg, eu oftez.

– Tu, mă întreabă Radu, coborându-și vocea. Ce rol ai?

Aș vrea să-i spun că sunt muzician. Cânt la torogoată. Dar, de ce să nu fiu sincer? Ce mai pot păți? Cât de jos mai pot coborî, dacă, iată, cânt la torogoată fără a ști să cânt?

– Eu? Eu sunt pe post de maimuță.