Am citit, de curând, două cărți de poezie ale unor autoare din Oltenia: Camelia Radulian, Oglinzi, Editura MJM, Craiova, 2015, 194 pag. și Nela Ene, Dreptul la emoție, Editura Aius, Craiova, 2025, 178 pag. Sunt cărți de poezie, dar pot fi ele consemnate drept  cărți de poezie feminină contemporană? Înainte de a răspunde îmi pun problema dacă poate fi conceptualizată o poezie feminină în sine, pentru că, prin complementaritate, ar trebui să poată fi elaborat teoretic și conceptul de poezie masculină, fapt care ar atrage poezia într-o nefericită capcană, a „splintării” sensibilității umane, ceea ce sună nu doar didactic, dar și nepotrivit naturii umane în intima ei manifestare. Grosso-modo și tautologic putem spune că poezia feminină este scrisă de femei, iar cea masculină este scrisă de bărbați.(!) Dar nu este totuna cu specificul feminității, ori al masculinității în poezie, care se poate regăsi în creația poetului, indiferent de genul feminin, ori masculin, căruia îi aparține autorul. Poate tema merită cercetată mai atent, dar mă limitez la a spune că este necesară o distincție între poezia feminină (creată de femei) și poezia feminității (temă a poeziei în sine, indiferent de apartenența de gen a autorului).                                      

Acest preambul-paranteză poate fi o perspectivă de meditație, care nu ne preocupă în textul prezent, dar am menționat-o pentru a delimita mai terestru ideea că în orice spațiu geografic și cultural putem identifica o poezie feminină, fără a face statistici cantitative, sau evaluări calitative, singurul criteriu fiind, totuși, cel estetic, indiferent de genul autorului. Spre exemplu, în arealul literar al Olteniei putem schița un tablou al creației poetice feminine de la  Elena Farago (poetă clasică a Craiovei) și Magda Isanos (deși născută în Moldova a trăit și a scris la Craiova), la contemporanele Ileana Roman, Mihaela Albu, Doina Iovănel Spineanu, Carmen Peregrina, Daniela Crăsnaru, Gabriela Rusu-Păsărin,  Gabriela Gheorghișor, Carmen Firan, Eleaonor Mircea, Aurora Dumitrașcu, Gela Enea, Corina Dașoveanu, Cornelia Maria Savu, Nela Enea, Elena Dican și multe altele, noua generație fiind mai mult decât promițătoare. Enumerarea este, desigur, incompletă, aleatoare, subiectivă și nicidecum valorică, dar subliniază izvorul poetic feminin deosebit de fecund al acestor ținuturi. Le-am amintit, prin prisma lecturilor mele, dar și în contextul gândurilor pe care le-am avut citind cele două volume de versuri despre care am amintit și despre care, în continuare, voi formula  câteva opinii.

Camelia Radulian se afirmă în prezentul literar românesc tot mai mult ca o poetă și animatoare culturală proeminentă. Volumul Oglinzi, la care mă refer, trebuie menționat pentru trăirile lirice profunde, într-un univers exhaustiv, exterior și interior, care o salvează de pericolul unui lirism intimist. Sunt și poezii ale intimității ființiale, dar cu o reverberație mai largă, ceea ce le proiectează pe fundalul unor teme existențiale de largă cuprindere: „Ne-am iubit într-un dans de pumnal, în oglinzi,/ Cu toți zeii din noi, prăbușiți în alcov,/ Într-o cameră bej, cu ferestre spre mov, /Trecători, desenând viața noastră sub grinzi.” (Într-o cameră bej). Atunci când sensibilitatea ființei individuale o domină ca o fatalitate, fie că este iubirea intensă, fiorul metafizic al extincției, reverberațiile profunde ale dorului de cei dispăruți, percepția trecerii ori perenității prin întâlnirea cu faptul de fiecare zi, toate au un dramatism superior, în care insul nu e singur, ci într-o relaționare continuă cu altul, cu sine însuși, cu luminile și umbrele existenței. Sunt remarcabile metafore ale corporalității, nu doar senzuale, ci ale „încorporării” superioare, când și îngerul este companion al respirației de fiecare clipă: „Venind, învăluie tu /vioara mijlocului meu de femeie,/ cum un mijloc de vară/ învăluie un zbor de lăstuni,/ și  cântă ce a mai rămas  necântat/ din această viață, din această viață/ prea repede.”(Sub carnea unor povești ). Multe poezii sugerează puternicele trăiri ale copilului care rămânem, cu reverberațiile imaginilor din familie, ale mamei, tatălui, bunicilor,  cosmosului poate pierdut, dar niciodată uitat. Este însă o ”răsucire” poetică, un fior al maternității inverse, dinspre copil spre mamă, o dorință fără răgaz a ființei fragile a copilului de a ocroti el însuși părinții, mai mult decât ar face-o ocrotitorii firești, care sunt părinții: „De te-or căuta prin lume verzi poiene/ și ochii de nisip ai verii duse,/ mi-oi bate șapte inimi/ pe sub coaste/ să mi te iau din stele/ albe, suse”(Iți iau inel),sau: „Nu am decât o mână de ninsoare/ Să ningă între noi pân’la sfârșit,/ Să șteargă rana, dacă rana doare,/ Să ningă alb.  Așa cum v-am iubit.” (O mână de ninsoare).                           

Sunt , în volumul acesta, poezii de înaltă vibrație lirică, cele mai multe ca un foșnet al iubirii totale, nemăsurate, dăruite fără limite convenționale, cu expresii poetice originale, o încântare pentru cititor: „ Ar fi putut să-ți taie oțelul/ din dreptul inimii,/ să lase să-i între pieziș/ tulburarea amiezelor leneșe,/ când orașul răsuna a pustiu/ și ea era întinsă ca o pisică tandră/ în bătaia arbaletei,/ în mirosul de ardei copți și iarbă,/ în aburii ceaiului de mușețel/ cu care oblojea / rănile iluzorii.”(Ar fi putut). Dar poezia Cameliei Radulian, ca un seismograf sensibil, dă seama și de spaimele și interogațiile pe care le aduce pericolul alienării urbane, al necunoscutului din preajma impactului tehnologic, dar nu declarativ, cu asperitățile limbajului cotidian, ci printr-un rafinament senzorio-perceptiv, transfigurat în remarcabile expresii poetice, ca un dialog permanent între eul corporal și eul din oglindă, dialog în care imaginea devine expresia forței spiritului, și, deopotrivă, a fragilității ființei corporale. „Oglinda” este dublă, exterioară  și interioară. Pentru că nu este simplă oglindire, ci și confruntare cu alteritatea de dincolo de imagine, este o desprindere de sine, o „ieșire din sine” și o intrare în oglinda-martor al clipei. Este și o aducere a oglinzii în interiorul ființei, pentru autovămuire și automărturisire. Ce rămâne din noi în imaginea din oglindă, dacă și aceea este repede trecătoare? Din oglindă interioritatea exteriorizată în imagine  revitalizează tensiunea existențială, care astfel devine creatoare a unui unic și irepetabil univers poetic. Oglinda este ea însăși de genul feminin, aptă să reflecte, dar și supusă fragilității, vulnerabilității ființei care se caută în memorie și uitare și speră să se regăsească în sacralitate, fără a deveni captivă religios. Oglinda este interfața dintre eu și divinitate, ca zeu interiorizat, care apare uneori în oglindă sub chipul Poetului. Poezia Cameliei Radulian este un auto-selfie cu divinitatea, oglindită prin potențialul său nativ, substanțial liric. Este o voce poetică  originală care nu cade în capcana poeziei narativiste, ori a unei modernități epatante pentru glorii efemere. Poeziile sale cultivă o imagistică bogată, au o țesătură subtil muzicală, sunt de un lirism extins, profund și refuză tentații minimaliste.                                                    

Volumul Oglinzi, al unei autentice poete este, în dominanta lui, o carte de poezii de dragoste, izvorâte din acuta și profunda respirație a unei ființe feminine, dovedind că aparenta sa fragilitate este o forță prin lirismul exprimat, iar forța sa constă tocmai în imposibil de repetat aparenta fragilitate a unui vers memorabil care rămâne în neuitarea cititorului. Este poezia sa și o artă a trăirii intense, a emoției rafinate, a limitelor existențiale inevitabile, exprimate ca într-un jurnal al vieții între speranțe, neliniști și, uneori, disperare? Cred că este!

A doua carte de poezii, primită recent, cu o sensibilă dedicație, are autoare pe Nela Ene, care a mai călătorit anterior, într-un alt volum, venind în poezie „pe jos, din Rai”. Așa cum însăși mărturisește: „ În volumul de versuri „Când ai venit pe jos din Rai”(…) am ales să împărtășesc bucuria recunoașterii fragilității, dar și supremației firelor de iarbă care suntem. ”Dreptul la emoție”, cu care îndrăznesc să vă întâmpin în zorii acestei epoci tumultuoase e un fel de „cântec șoptit”, picătură de mir desăvârșind cea mai frumoasă litanie-viața noastră…” Volumul acesta este dominat de un lirism confesiv, cu reflecții poetice asupra identității existențiale. Sunt introspecții ale unei ființe feminine sensibile, plină de emoție și afectivitate, într-o lume tot mai distantă afectiv, uneori dezumanizată și dezumanizantă: .„lupi flămânzi urlă lumii despre lumi separate/ ți-e frică de mori dar adulmeci de-aproape/ foamea lor strigă-n tine-se poate se poate/ să rămâi în viață strecurând printre pleoape// Lumina Luminii din ferestrele sparte…”(Lumina ferestrelor sparte). Versurile sale sunt mai directe, sunt o căutare programatică a rostului sinelui, ca univers interior, dar și ca sens al femeii în lume, mereu purtătoare de viață și de speranță. Poeta sugerează că prin ființa ei femeia este simbol al speranței, este un dat al salvării vieții prin dragoste maternă, aptă de iubire autentică, de sorginte demiurgică, ca izvor experiențial și cale terapeutică: „eu vin la tine astăzi ca-ntr-un templu/ și în cutia milei ce crește-n trunchiul tău/ aduc prinos iubirea și cugetul integru/ ca să mă recunoască Dumnezeu…”(Cutia milei).       

Și pentru Nela Ene femeia este aparent fragilă, pentru că prin iubire trăită și iubire exprimată poetic ea se dovedește o forță nebănuită în dobândirea rezistenței într-o lume amenințată de extincție și haos. Este femeia matrice a vieții, este un țărm al rătăcitorului care caută alinare și ajutor, iar prin dimensiunea creatoare a poeziei efemeritatea umană este salvată de eternul divin, care i-a conferit femeii rolul de Mamă a lumii: „un teanc de străchini de pământ/ cu cocoș o icoană cioplită-n lemn de tei/ moștenire dinspre trei străbunici/ Maica rezemată și tristă/ cu Pruncul învelit într-o albă batistă/ după icoană-mâna mea dă de ea/ lampa în care mama sufla-în întuneric încă mai pâlpâia…”(Lampa de sticlă). Versurile Nelei Ene sunt în stil clasic și vers liber, toate fiind înclinate spre narativ, spre valorizarea episodicului, a amintirii fragmentate, dar păstrând puterea de sugestie a poeziei autentice. Adesea este confesivă, mai mereu reflexivă asupra condiției umane și totdeauna încrezătoare că emoția este calea omului către ceilalți. Câtă năzuință spre raționalitate, atâta drept la emoție. Iar calea de echilibru este Poezia.       

Cartea  este însoțită de pertinente și profunde judecăți de valoare prin prefața poetei Mihaela Albu și postfața criticului literar Petrișor Militaru.

Cele două volume cărora le-am dedicat aceste însemnări sunt expresia calității poeziei feminine autentice de a crea, recrea și salva universul individului uman-viu- unic-irepetabil.