Nimic nou pe frontul de est

Poate că femeia din autobuzul 4 a trebuit să leșine ca să pot să scriu eu acest poem.

Să scriu despre cum oamenii râdeau și înjurau șoferul că de ce a oprit.

Să scriu despre animalul care tace în mine încă de când eram doar un copil.

Și nu pot să iubesc fără să mă înfurii.

Și nu pot să râd fără să vreau să sparg ochii celui care râde cu mine.

Și nu pot să te îmbrățișez – am trupul acoperit de sticlă.

(Am sufletul prins în două spirale, iar de fiecare dată când (te) iubesc,

vârfurile mi se înfig mai tare.)

Am televizoare prinse de ADN.

Și poze lipite pe oase.

Am zidit pe inimă pulsul blugilor rupți și pătați de smoală pe care îi purtam când eram mică.

Nimic nou pe frontul de est

Nimic nou în orașul ăsta-cavou.

Nimic nou pe corpul meu, pe spatele meu.

(Am aceleași semne de naștere,

viața m-a aruncat de atâtea ori încât am crezut că nu o să mă

mai recunoască drept fiică.)

Cândva o să te plictisești de toate astea.

Cândva o să te plictisești de pereții casei tale cu însemnările mamei despre înălțimea ta.

Cândva o să vrei să revii la garsoniera ta cu pereții mucegăiți, doar pentru că știai că verdele

acela îți oferea atât de multă siguranță.

(Ai plantat o pădure de mucegai pe gresia din baie.)

Nimic nou pe frontul de sud

Cândva o să-ți fie dor de felul în care îți trasai viața pe buzele tuturor îndrăgostiților.

Și îți era cald doar atunci când își smulgeau cu toții hainele de pe ei.

(Toți stau la coadă.

Până desfaci un nasture, până deschizi un fermoar –

uneori granițele se

închid mai repede decât le-ai deschis.)

Nimic nou pe frontul de nord

(Nimeni nu vrea să vorbească cu fata frontului de Vest.

Am blocuri putrezite pe piele,

Tremur în fața ta, și singurul lucru care mă mai poate încălzi e sângele pe care mi l-ai lăsat pe

buze.)

Am funii prin tot corpul.

Prin toate vasele sangvine.

Prin toate tranșeele pe care mi le-ai săpat în spate.

Am găuri prin tot corpul.

De la gloanțele vărsate de tine pe pieptul meu.

De la gândacii care îmi intrau pe sub piele, ca să mă poți săruta mai ușor.

Nimic nou pe frontul de est…

Mi-ai lăsat inima acolo unde ai găsit-o.

Între două gloanțe care nu știau dacă să tragă în mine sau în copilul de lângă.

Tot acest război s-a șters din poze,

dar eu încă îl văd atunci când vii

și îmi închizi ochii.

Paralizie în lipsă de lumină

Vreau ca toată această durere pe care o simt să mă paralizeze.

Undeva între-o casă modestă, de la țară.

Undeva unde să nu mă găsească nimeni, să fiu doar eu și trupul meu paralizat încălzit cu

covoarele din bucătărie.

Undeva unde singurele persoane care mă pot atinge sunt căștile înfipte în stomac.

(Muzica omoară fluturii pe care i-am simțit odată pentru această viață).

Vreau ca bunica să îmi aducă ceai de mușețel și un vinil cu cela mai bune piese din anii ‘80

Vreau ca doctorii să îmi decidă destinul pe baza zațul rămas de la cafea

( Am amintiri presate pe oase, de aceea obosesc chiar și atunci când stau nemișcată).

Mă întreb dacă unul dintre strămoșii mei s- a simțit așa cum mă simt eu acum.

Și dacă au reușit să dezlipească toată această durere cu ajutorul apei încălzite mult prea tare și

a pământului tocit de mâinile lor.

Mă întreb dacă mai este o fată la fel ca mine,

Paralizată de durere într-o casă modestă de la țară

Și care roagă moliile să îi citească trecutul în tarot.

Am nevoie de o inimă mult mai caldă ca să îmi inunde corpul cu toată această lumină.

Copilul din mine are nevoie de o pauză.

În care să deseneze căsuța- pătrat cu cele două geamuri ale ei în care puteam să văd viața

perfectă,

Așa cum mi-am dorit-o,

Inundată în dezinfectantul luminii pe care știu că nu îl voi mai simți niciodată.

Outro

Acoperă-ți rănile.

Nu sângera pe oamenii care nu ți-au greșit cu nimic.

Corpul tău este o reflecție a minții tale.

Truchiul meu este o reflecție tuturor lacrimilor pe care le-am plâns.

Nu vreau sa îmbătrânesc.

Nu vreau ca trupul meu să plutească la un moment dat pe gresia albă din baie.

Nu vreau ca inima mea să prindă rădăcini în viața asta.

Nu vreau sa am pliculețe de ceai lipite pe chip.

Nu vreau să îmi crească flori pe riduri și nici plumb pe inimă..

Unii oameni sunt născuți cu tragedia în sânge,

Iar eu am vorbit toată viața în șoaptă,

Am trăit tragedii imense în liniște…