Prin anii ’70, Ion Jurca Rovina încredințase editurii Eminescu un volum de poeme, botezat Tânguirea iconarilor, fixând în pagină o anume stare de om revoltat, denunțând – pe fundalul jelaniei – „bâlciul sonor”, pustiirea („duhnind a zbor și-a prăbușire”). Manuscrisul, firește, i-a fost restituit, cu observații cenzoriale, sfătuit să-și cumințească abisalitatea. Volumul va apare abia în 1996, conservând, în alt context, energiile contestatare; negreșit, recepția ar fi fost alta dacă poetul Jurca, venit din comuna hunedoreană Bucureșci (satul Rovina), ar fi apărut la vreme, când izbucnise generația „dezghețului”, purtând la vedere patosul labișian și amintirea omului negru a lui Esenin. N-a fost să fie, deși el debutase (cu poezie, desigur!) în Familia, în martie 1966. Va recidiva peste ani, tipărind – ca sinteză, adunând recolta lirică – Ospățul solemn (2016) și, tot atunci, în ediție bilingvă, Iluminări / Illuminations. Revoltatul de altădată, refuzând condiția de „papagal dresat”, își potolește răzvrătirile și discursivitatea frustă. Discret, confesiv, invocând „o icoană de abur și fum”, când „trupurile cântă”, el ne propune, de fapt, cu minime modificări, un poem de dragoste, cu un ciclu inedit (Elegie pentru un sărut), plus câteva poeme erotice și un Epilog. Dacă iubirea pare „o fulguire de zăpadă”, „ospățul” trebuie înțeles mai degrabă în sens meditativ, punctând zilele anului; adică, dincolo de aura luminozității, regretul trecerii, uitând de „ciroza sufletului” pentru a ne împărtăși din iubire (ca „prânz apocaliptic”).

          Dar Ion Jurca Rovina, se știe, și-a câștigat faima, mai ales, ca romancier și dramaturg. După Fericiți când renaștem (1976) au urmat, în ritm alert, alte titluri de succes: Noua promisiune (1980), Scoica de aur (1984), Călătorie spre dragoste (1988), Cine rămâne treaz (1994), Moștenitorii iadului sau Cartea bolnavă (2005) și un volum de povestiri (Purgatoriu, 1995). Se cuvine să observăm strategia prozatorului, el rescriindu-și unele volume. De pildă, Călătorie spre dragoste devine Iubire fără domiciliu iar Scoica de aur, suportând prefaceri, devine (peste zece ani) Cine rămâne treaz.

          În Noua promisiune, Goron, un miner trăind cu mirajul câmpiei, își dorește – plecând „după un vis” – o nouă întemeiere. Vrea să prindă „trenul potrivit”, iubind nesfârșirea câmpiei, părăsind raiul de la Lazul Vesii, „un leagăn de liniște”. Și David, un revoltat, va părăsi așezarea, încercând să-și afle locul; un loc pe care Goron nu-l aflase, timpul fiind de partea tânărului David. Scoica de aur și apoi Cine rămâne treaz (rescris, cu mici completări) orbitează în jurul temei regăsirii. Marcu, urcând „cu rucsacul de vise în spinare”, caută autorul unei scrisori, recuperând, în „orașul de pe Fhlu”, propria-i tinerețe, atunci când nemurirea era posibilă. Un roman al formației, așadar, cu prieteni și întâmplări de altădată. Moștenitorii iadului, construit în trepte, tot o clarificare existențială propune; deziluzia se înstăpânește, eroii, iubind introspecția, caută – asaltați de vidul social și frica atavică – adevărul interior al ființei. În plus, romanul forțează, cu bune rezultate, teatralitatea (dialog, indicații regizorale), scriitorul devenind personaj. Un reflexiv, înregistrând ravagiile timpului, urmărindu-și primul vis, cel de a întemeia o „închisoare de hârtie” (cartea), pendulând între iluzie și realitate, între munte și câmpie, între timpul scrierii (timpul scrisorii) și cel al revenirii, știind că un vis neîmplinit rămâne în suflet ca o rană. În fine, povestirile din Purgatoriu pot fi citite și ca exerciții de exorcizare. Ion Jurca Rovina manevrează dexter felurite modalități epice, unele texte având un aer eliadesc: cu personaje evazive, dedublate, într-un timp imprecis, frământate de interogații fără răspuns („de unde veneam?”).

          Dar punctul forte, credem, al creației lui Ion Jurca Rovina rămâne teatrul, defilând cu personaje-idei. Piscina (2000), Fiul vameșului (2003), Atacul bacantelor (2006), Nopți fără heruvim (2009), Oul natal (2013) sau Dragoste cu Europa (2015) sunt câteva titluri care aduc în scenă eroi angoasați, răvășiți de lașități și complicități, încercați de lehamite. Între magia iubirii și drama creației, într-o lume oarbă, descumpănirea ființei slujește copios teatrul de idei. Iar Ion Jurca Rovina, ca dramaturg experimentat și cronicar teatral de cursă lungă (vezi volumele În umbra scenei, 2006; Vedere spre teatru, 2012) va marșa pe „situarea ființei în lume”, mixând absurdul cu râsul salvator. Precum, de pildă, în volumul Fiul vameșului, adunând cinci piese; sau în Atacul bacantelor, acolo unde, într-un loc nedefinit, asistăm, scria Dana Pocea, la un „ospăț al semnelor, ideilor și întrebărilor”.

          Dacă Napoleon (amânat, regăsit) rămâne o obsesie peste ani, fascinația pentru Esenin rodește în Nopți cu Isadora, vorbind despre o divă a baletului. Ar fi de subliniat însă interesul dramaturgului pentru istorie. Triada dramatică Îngeri de sânge (2024) reconstituie, cu citate și versuri, epoci zbuciumate: Pătimirea ni-l înfățișează pe domnitorul-părinte Brâncoveanu, cavalerul credinței; în Craiul zorilor apare cavalerul libertății, impulsivul și vanitosul Avram Iancu, cel care, în confruntarea cu Viena imperială, „învie cu sânge libertatea”; Tragedia Eminescu vorbește despre cavalerul culturii, un gazetar sacrificat, viețuind „din chete” și care, în viziunea dramaturgului, ar semnifica „ipostaza arheică”.

          Trăgând linie, vom spune că introvertitul Ion Jurca Rovina (pseudonimul lui Ioan Jurca), un solitar, elaborând greu, cu lentoare ardelenească, în toate înfățișările (poet, prozator, dramaturg) e animat de ispita rescrierii, vizând ținta demersurilor sale. Bănuim că nu e vorba doar de recuperarea unor pagini eliminate de cenzura de odinioară, ci de efortul resemnificării, amestecând comentarii, glose și un lirism invaziv, acum sub control. Poate că Ion Arieșanu nu greșea înscriindu-l pe nemulțumitul Ion Jurca Rovina printre „prozatorii experimentaliști”.

*

          Probabil că ecuația vocație-aspirație tensionează orice destin scriitoricesc. Instalat într-o „formulă”, fixat și consacrat acolo, autorul vrea altceva, propune corecții de orbită, simte „gravitația îndoielii”; încearcă și uneori reușește; experimentează precum ar respira. Să nu uităm, apoi, efectul nutriției culturale, al vitaminizărilor de bibliotecă, al decantărilor oferind – în timp – alt chip celor suspectați de „primitivism”; aceștia vor pompa – aproape demonstrativ – în arterele textului sânge livresc.

          Ion Jurca Rovina pare un prozator mutant, apt de revizuiri și translații, permeabil. Cochetând cu diverse formule, tentat de experiment, indecis încă în pofida prizei la concret. Înțelegând însă că acest „spor de conștiință”, condiția autoreferențială acutizată în peisajul literaturii noastre sunt achiziții peste care nu (se) poate trece. Că scriitorul trăiește într-o anumită climă spirituală, iar moda e contagioasă. Analitismul romancierului se desfășura în chenarul unei epoci urmărind mișcarea evenimentelor (reverberând stins) și dialectica sentimentelor, inundând pagina. O strămutare la câmpie (Noua promisiune), motivată de „visul belșugului” adună mărturii presupuse, investigații în cheie morală estompând sociografia. Proza devine poematică, încărcată de patetisme, conservă insule lirice (v. Fericiți când renaștem). Pe acest calapod, mimând „drumul” spre povestire (deci amânarea narațiunii) „crește” și Călătorie spre dragoste, folosind un truc epistolar; autorul vrea să scrie „ceva despre iubire”, ordonând vraful de hârtii, plonjează în utopia iubirii având la îndemână pretextul unui jurnal; examinează astfel ochiul lăuntric, captează o strigare spre lumină. Ne mișcăm într-un cosmos erotic. „Urmărirea” lui Alexandru S. oferă o colecție de întâmplări: viața pare a fi un cumul de erori fără a decapita însă dreptul la vis, pulsația sentimentului. A te învinge mânat de voința de a iubi, a subjuga fantasmele idealității, a îndepărta „pericolul lagunei” – iată câteva motive obsesive (fremătând meditativ) în țesătura epică. Acceptând moda jurnalului naratorul și personajul dialoghează; cartea se scrie alăturând notații precipitate și fraze elaborate, lansând paranteze, interogații, alungând – prin regăsire – „răul de vacanță”. Instalându-se într-o identitate socială, „divizatul” autor transcrie, pune la lucru textele (oferite de „donatorul de manuscrise”), intră în jocul intertextual. Truda sisifică a creatorului e chiar stăruitor invocată (ne aflăm în „scoica somnolentă” a unei stațiuni montane); mai apoi ne confruntăm cu avalanșa „problemelor de serviciu”, devierea spre amintire, zborul imaginației suportând corectiv lecția și limbuția realului. Abundă însemnări răzlețe, inteligente, luând temperatura scrisului; se recunoaște „neputința scribului”, gustul amar al neizbânzii și, în replică, euforia ideii, elanul proiectiv, „nebunia curată”. Fiindcă protagoniștii, căzând în iluzie, construiesc „o nebunie”. Incurabilul visător Alexandru S. mai crede în puritatea și frăgezimea sentimentului, în frumusețea existenței; el doar speră, contemplă viața, nu o trăiește plenar. Totuși, caută. Acest deficit existențial reculează: eticul băltește, tensiunea se pierde în priza meditației dulcege, teoretizând într-un spațiu rarefiat. Motivul Afroditei („Afrodita are o biografie, un dosar” – va conchide Alexandru S.) îl transformă într-un febril căutător de cărți. Prilej pentru Ion Jurca Rovina de a înhăma la carul romanesc un repertoriu de formule și tehnici narative, locuind în spațiul intertextual. Până la un punct, el este chiar un jongleur. Vădește dexteritate chiar dacă experimentalismul îl poartă pe cărări bătătorite. Renunță la vitalismul gâlgâitor și sevele concretului pentru a se refugia în așteptare. Referentul livresc se dilată, ocupă romanul, notele și citatele se îndesesc fără a-l asfixia. Această convocare de tehnici (fără a fi demonstrativă) strangulează, totuși, respirația autenticului. Romanul se complică inutil sub unghi compozițional și efectul e cert, acuzând pierderi de tensiune narativă. Dincolo de astfel de observații ar fi se semnalat izbânda: un salt stilistic (fără a cădea în răsfăț calofil), echilibristica formulelor și, cum spuneam, foamea de livresc. Ion Jurca Rovina călătorește spre polul livrescului, romancierul știind prea bine că stilul frust, talentul intempestiv, nativ, „necontaminat” se rafinează în retortele laboratorului, vitaminizându-se cultural.