Tot mai des rămânem singuri cu noi, dimineaţa, înainte de trezirea celorlalţi, sau seara, după ce s-au culcat ori s-au retras la televizor, şi ne vorbim despre ziua care a trecut, ca un fel de jurnal intim nescris şi constatam că, la fel ca şi în ziua precedentă, am participat la o partidă de şah la mai multe mese, ca
marii maeştri ai acestui sport. La una din mese erau bătrânii casei, la alta soţia sau soţul, la o a treia copiii, la a patra colegii de serviciu, la a cincea şefii, la a şasea, prietenii care ne-au căutat pentru vreun interes personal, şi enumerarea poate să continue. Şase, şapte partide la mai multe mese, cu adversari ce vor să
câştige şi nicidecum să remizeze. Ideal ar fi ca acest jurnal al meciurilor tale dintr-o zi să-l poţi comenta cu cel mai apropiat din familie, dar şi el, la rândul său joacă la mai multe mese, vine cătrănit, se descarcă, fără să-i pese dacă-l asculţi sau nu, fără să ia seama la rezultatele meciurilor tale.
Ziua se încheie pentru tine într-o remiză cu sufletul tău, mulţumit că prin ziua trecută te-ai apropiat mai mult de un ţel oarecare, fie el un week-end, fie un concediu, plecarea într-o delegaţie, unde să uiţi de toate, sau o sărbătoare, când îi ai pe toţi aproape şi poţi să lămureşti anumite diferende rămase în
suspensie. Ceilalţi fac mult mai bine rupându-se de realitate printr-un film de la televizor, care le acaparează toată atenţia, şi-i face să sufere, să se bucure, să le fie teamă alături de personajele de pe micul ecran. Dacă cel mai apropiat rămâne surd la povestea ta, te simţi alungat din casă în una dintre camere, unde-ţi cauţi singur alinarea. Mereu aceeaşi, gândindu-te la ziua în care vei pleca undeva doar tu, printre nişte oameni străini, cu care n-ai de ce să te afli în conflict.
Acest jurnal nescris, se adună pagină cu pagină în dreptul celui mai nefericit dintre toate organele tale interne şi-l macină încet, ca peste luni, peste ani să te trezeşti în faţa unei maladii de care nu ai ştiut nimic. O ieşire din circuitul acesta nefast sunt cărţile, emisiunile de ştiinţă, de unde afli lucruri necunoscute despre alte civilizaţii, despre om, despre enigmele universului ceresc, pământesc sau al fiinţelor vii, un concert, o expoziţie de artă, un spectacol, adică un act de cultură cu efect tămăduitor Tot mai rar ţi se
întâmplă ca vreunul dintre foştii prieteni să-ţi aducă o alinare stării tale, pentru că din ce în ce mai mult dialogurile cu ei se rezumă la nişte schimburi de informaţii care, de cele mai multe ori, îl interesează pe celalalt. Bucuria comentării unei expoziţii, a unei cărţi citite, se transformă adesea într-o banală bârfă despre autor, după care rămâi cu un gust amar şi te întrebi dacă mai merită să-i împărtăşeşti cuiva opinia despre un act de cultură.
În felul acesta te izolezi, fără să vrei, nu doar de familie, dar şi de societate, construindu-ţi din toate pe care le aduni un univers al tău, în jurul căruia începi să zideşti o cetate din pietre mari de râu, căreia îi tragi în jur nişte şanţuri cu apă şi faci două breşe, cu poduri suspendate, pe care să le poţi ridica oricând. Breşele sunt porţile acestei cetăţi de început de ev mediu, croite din lemn gros, bătut în fier forjat şi grilaje mari din drugi în reţea, pe care să le laşi în spatele acestora unde dacă vor fi lovite şi biruite de berbecele duşmanilor. În mijlocul cetăţii ridici a bisericuţă să te rogi de fiecare dată când eşti la ananghie, iar în spatele ei ai locuinţa ta, de om singuratic, şi cămările cu provizii, pentru vremile de restrişte. Prin porţile cetăţii laşi să intre doar solii pe care-i doreşti, târgoveţii, locuitori în afara cetăţii ce-ţi aduc merinde, saltimbancii circurilor ambulante, prietenii de departe, care vin doar să te vadă şi să-ţi ureze sănătate şi ghicitorii ce-ţi citesc viitorul în stele, în maţele animalelor sacrificate sau în palmele tale, lăsându-te de fiecare dată cu sentimentul că nu ţi-au spus totul, şi mai ales cum se va termina povestea acestei cetăţi din imaginaţia şi sufletul tău. Înăuntru nu mai primeşti nici pe cei mai apropiaţi dintre semeni, dacă paznicii porţilor spun că sunt cu privirile încărcate de mânie sau perfidie.
Ai ales calea unei solitudini princiare, cum n-a avut parte nimeni din neamul tău. Dimineaţa părăseşti cetatea cu sentimentul biruitorului, ca seara să te întorci în ea istovit şi să te întrebi dacă e îndeajuns de sigură pentru sufletul tău, de vreme ce piatra zidurilor ei e făcută din hârtia cărţilor citite, ca un fel de butaforie pentru filmele de aiurea cu bătălii pierdute. De vreme ce fierul forjat al grilajului porţilor e făcut din corzile unui pian sau ale unei viori, iar bisericuţa ta din mijlocul cetăţii e doar o icoană a Sfintei Marii cu pruncul, şi şanţurile trase să te apere de invadatori nu sunt mai mult decât ştiutele tale despre lumea celorlalţi. O cetate fragilă ca însăşi fiinţa ta, gata să cadă pradă oricărui invadator barbar, ferit de şlefuirea cuvântului, a sunetului sau culorii. În apărarea acelor ziduri din hârtie aduni alte cărţi, alte ştiute, de parcă
ţi-ar folosi mai târziu. Să-ţi aducă alinare gândurilor tale, cei de aproape, care cred în cetatea ta, puţinii fideli, te încurajează să rezişti invadatorului ce şi-a desfăşurat armatele de jur împrejurul locului, şi te mint că acela nu te va ataca, pentru că nu are ce să câştige de pe urma cuceririi cetăţii tale. Îi laşi să vorbească, să te îmbărbăteze, apoi îi conduci spre una dintre porţi, şi-i laşi să plece, ştiind că oştile duşmane nu-i văd pe el, ci doar cetatea ta. Abia atunci realizezi, urmărindu-i cum se îndepărtează ca nişte fiinţe invizibile pentru duşman, că toată miza probabilei asedieri a cetăţii nu este viaţa ta, ci construcţia în sine, eşafodajul de cuvinte şi sunete şi culori ce se ridică în jurul tău, să-l aducă la nivelul pământului din jur, să ştie că nu mai există nicio piedică de tip cultural, care să le deturneze lor înaintarea mai departe.
Încerci stratagemele tale clasice, dar fără de efect în faţa unui moloh pornit să nimicească totul. Încerci scoaterea propriilor oşti în faţa zidurilor, să le apere, dar duşmanul nu vede niciun soldat şi înaintează spre cetate. Ridici podurile din faţa porţilor, însă focul tunurilor lor sparge construcţia din hârtie şi carton. Te vezi nevoit să ieşi singur din cetate, cu icoana sub haină şi spada gândului tău în mână, dar oştile duşmane trec prin tine ca un râu secat, şi-ţi dai seama că aşa cum nu i-au văzut pe cei ce părăsiseră cetatea înaintea ta nu te văd nici pe tine. Rămâi în spatele lor cu icoana sub braţ şi sabia înfiptă în
pământ ca o cruce pentru cetatea ta care e în flăcări, şi te întrebi de ce le-a fost mai necesară distrugerea ei, decât să-ţi ia ţie viaţa.
Apoi hoardele trec mai departe, bucurându-se de lumina flăcărilor lăsate în urmă. Le priveşti, golit de propriul tău univers construit în ani, cum se îndreaptă către cetăţile celor care ţi-au fost oaspeţi cu câtva timp înainte, şi te întrebi la ce poate folosi acest război împotriva unor cetăţi goale, când legea sângelui cerea să fie trecuţi prin foc şi sabie doar locuitorii lor. Şi nu poţi înţelege nimic din tot ce se petrece, pentru că nu seamănă cu ceva măcar din ceea ce ai citit sau învăţat. Te dumireşti târziu, cu hainele îmbibate de fumul cetăţii asediate, că pustietatea adusă de năvălitori era menită să te facă la fel
ca ei, să te aducă cu picioarele pe pământul unui prezent de care ai uitat, sau nu l-ai luat în seamă, ori nu l-ai înţeles. Un prezent ce trece spre ziua de mâine fără vreo legătura cu tot ce s-a întâmplat până ieri.
Te simţi neputincios în faţa acestui adevăr, ca după o boala care ţi-ar fi şters din memorie tot ce ai citit, ai văzut şi ai ascultat într-o viaţă. O boală a sufletului atât de violentă încât nu mai şti nici pentru ce ai luat cu tine un dreptunghi de lemn pe care era pictat chipul unei femei cu un copil. Râzi în hohote din senin privindu-ţi sabia înfipt în pământul reavăn plin da litere, culori şi sunete arse, simţindu-te dintr-o dată învingătorul, semn că mâine, nu vei mai pleca dintr-o cetate năruită, ci dintr-un apartament de bloc, spre o partidă de şah la mai multe mese, hotărât să câştigi toate meciurile. Până vei ajunge să fii văzut şi tu ca om de către ceilalţi, să fii ca ei, să vrea să te ucidă pentru că i-ai învins pe rând. Pentru că i-ai umilit în faţa propriilor armate de susţinători.