– reportaj –

Strada se desprindea brusc din drumul european, înainte de a intra într-o curbă. Apoi aleea urca puțin, ca dintr-o dată să devină întinsă, largă, cu clădirile, și de-o parte și de alta, aliniate, aproape lipite una de alta. Pe partea stângă, a doua casă, era a lui. Asfaltul nu  ajunsese și aici, deși locuia, chipurile, într-un oraș. Larghețea străzii de pământ, cu ierburile  de pe margini arse de călduri, pomii cu frunzele, deja, arămii, generau o imagine aridă. Peste hotarul așezării, unde-s și ultimele clădiri, se văd dealurile cu vii, de-un verde contrastant, plăcut însă, față de tot ce arată în jur, în urbe. Pe cât este de mare vânzoleala în drumul european, atât este de evidentă liniștea, la numai câteva sute de metri, în zonele mai lăturalnice. O țigancă, nu atât de bătrână pe cât pare, ci marcată definitiv de boală, auzind pași, iese, glonţ, în trotuar, atât de răvășită că nu a mai apucat să își încheie nasturii de la cămașă – așa se apăra de  caniculă- încât își lăsase la vedere dedesubturile… Nu era ceva grav, femeia ducea dorul de tutun. A cerut cu disperare o țigară, și, după ce a primit, peste așteptări, a devenit, brusc, calmă. A reintrat, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, în curte, lăsând în urma ei duhoarea unei țuici abia băute.

Iosif Gurzeu sigur este acasă, chiar dacă poarta este închisă. Nu mai umblă decât foarte rar pe străzile orașului, cine știe ce urgență să fie, niciodată nu a fost el un  umblăreț. A făcut-o doar și numai când a fost cazul, în rest, mai taciturn, mai retras, și mereu ocupat peste măsură în atelierul  unde a făcut mobilă. Când micii meseriași au clacat, s-a reprofilat pe sicrie. Atelierul e lipit de casa mică, are două în curte, și de un veac încoace a avut mereu ușile deschise. De-un timp, proprietarul, de fapt al doilea proprietar, nu-l mai poate folosi. Întâiul proprietar a fost socrul său, tot Iosif s-a numit, unde el a intrat de copil ucenic. Când patronul, un ungur cumsecade, l-a văzut ce stofă bună este, având o singură fiică, i-a zis direct, ia-o pe Ana și toate îți rămân ție, îți las atelierul, gospodăria, totul… Nevastă-sa, o nemțoaică aprigă, strânsă la pungă de era în stare să-și lege degetele mâinii de sfoara cu care o fereca, a acceptat, fără să se fi știut vreodată cum a convins-o blândul său bărbat să rămână sluga, chiar ginere fiind de-acum, stăpân în strânsura lor. A contat, zice Irina, nepoata bătrânului Gurzeu, și dragostea Anei, că el a fost un bărbat chipeș, înalt, bine clădit, cu păr bogat, auriu, și ochi luminoși, după care femeile întorceau des capul, ceea ce Anei, mai puțin hărăzită cu frumusețe, îi producea destulă neliniște. Stare ce a ținut-o mult, până încoace, târziu, intrată bine în bătrânețe. La optzeci și patru de ani, nu-i dădeai nici șaptezeci, spune nepoata, Irina, când dă astfel de amănunte despre unchiul său, veteranul Iosif Gurzeu. Numai că el, chiar dacă stă la un pas, este mai mult absent, suferă de o boală incurabilă, și doar priceperea doamnei Irina ne ajută să dialogăm. ”Așa de obositoare este bătrânețea, spune cu o delicatețe  de care puțini oameni, învinși de timp, sunt capabili. Tremur, așa-i de greu, nici noaptea nu pot să dorm…”. E bine să taci, după ce îl vezi și, mai ales, îl asculți, și să te bucuri, cât mai e vreme, că poți să traversezi cum vrei, măcar în propria închipuire, după cum ți-e vrerea, propriile secunde, ore, zile, nopți, ani, câți sunt, și să lași, că doar asta contează, o urmă pe care cât mai mulți să o vadă. Până și cei care nu vor sau, mai rău, nu sunt în stare!

E rețeta după care a trăit, nu premeditat, și Iosif Gurzeu.