Trenul aluneca, pe liniile construite impecabil, cu o viteză năucitoare lăsând în urmă scurte fragmente de peisaje, ca într-o hologramă, fără ca vreun călător să-și dea seama despre ce era vorba în acele bucăți de natură răsărite și apoi date repede uitării în fuga monstrului de metal. Discul roșiatic al soarelui, casele legate unele de altele, picioarele goale ale copiilor alergând pentru o secundă pe asfaltul încins al unei pasarele agățate parcă de cer, toate apăreau și dispăreau ca într-un act de magie montat de brațul nevăzut al Divinei Comedii cerești.

— Tot așa s-a întâmplat cu propria mea viață. La fel ca trenul acesta, și ea s-a scurs cu o rapiditate inimaginabilă. Privește, am șaizeci și trei de ani și îmi dau seama că am doar un trecut în spate și aproape nimic înainte. Oricum, tot mai puține linii verzi la orizont, cum obișnuiam să spunem în limbajul nostru.

— Limbajul vostru! Iarăși începi cu vechile tale obsesii de recrut al marelui serviciu patriotic. „Linii verzi, linii roșii, câmp de bătălie” și altele cu care ne-ai obosit peste măsură. Nu mai ești în tabăra lor, dragule. Comedia s-a sfârșit de mult, nu ți-e limpede?
Vocea care-i vorbea era a ei, a fetei care i-a deturnat o bună parte din existență cu ani în urmă, făcându-l să aleagă un drum despre care astăzi nu mai știa dacă a fost bun sau rău.
Firește că îi era limpede mai tot din ce i s-a întâmplat în ultimii patruzeci de ani din viață. În timp ce privea prin fereastra strălucind de curățenie a trenului, memoria lui era ca o cutie de valori din care deșerta, unul câte unul, obiectele din interior. Aici e căluțul acela lucios pus de tatăl său sub bradul de Crăciun, dincoace e lănțișorul din argint, cu o cruce în mijloc, primit de la mama în vara fierbinte din 1978, când tocmai a împlinit optsprezece ani, iar puțin mai târziu, se întâmpla pe la mijlocul anilor ’80, era cartea pe care i-a dăruit-o Gloria, știa exact cum se numea romanul: Magicianul.

Anii lui tineri, după care tânjea tot mai tare în ultima vreme, semnul că, așa cum citise odată, nu mai știa în ce carte, ori poate că era chiar o expresie a minții sale, pe măsură ce îmbătrânim, se insinuează în creierul nostru cea mai dură formă de nostalgie, aceea care își râde de noi și ne avertizează că tot ce ne rămâne, în final, nu ne mai aparține și că, de fapt, nu ne-a aparținut vreodată.

Nu era chiar așa, câtă vreme, și-a spus, ne rămân toate aceste amintiri care sunt doar ale noastre și nicidecum ale altcuiva, nici măcar ale unui judecător suprem, un fel de Dumnezeu răutăcios ce-și propune să ne transforme în simplii pioni ai unor vieți irosite, în cele din urmă.

Instinctiv, a dus mâna dreaptă spre piept, și-a desfăcut febril gulerul cămășii și a pipăit, cu un soi de triumf naiv, cruciulița din argint de la gâtul său. Cea primită de la mama, pe când ea a crezut că a devenit, în sfârșit, bărbat. O clipă mai târziu, a închis ochii, de parcă se pregătea să adoarmă și a căutat prin cotloanele minții sale ipostazele de tânăr îndrăgostit de fata cu numele Gloria. Erau pe plaja micuță și arsă de soare, undeva la extremitatea sudică a orașului, numai ei doi, iar în spate aveau linia de cale ferată peste care, pe atunci, treceau foarte puține trenuri. Gloria izbucnea mereu în râs, acel râs sănătos și sublim al tuturor femeilor tinere și atrăgătoare. Fata era deasupra lui, se pregătea să facă dragoste cu el, în timp ce-l tachina că e atât de slab, „un aproape bărbat, lung și deșirat, asta ești, nu știu ce-am văzut la tine, amărâtule”, îi șoptea strivindu-i buzele. Picioarele lungi și bronzate ale fetei îi încolăceau mijlocul, în vreme ce degetele ei lungi și delicate îi căutau sexul cu o lentoare care lui i s-a părut nesfârșită și asupritoare în același timp.

„Ești doar un băiat frumușel și deștept, în rest nu știi să faci nici dragoste cu mine, nici să mă păstrezi prea multă vreme lângă tine. Dar, nu-i nimic, asta te va ajuta să mă ții minte întreaga ta viață. Fetița-bărbat care te-a înlănțuit o vreme cu amorul ei vulcanic și care, peste puțină vreme, te va părăsi pentru altul.”

Nu avea cum s-o uite. Gloria fusese cel mai de preț obiect din cutia lui de valori de atunci. Ani buni după despărțire obișnuia să țină în mâini romanul lui Fowles, dăruit de Gloria, și să citească, pagină după pagină, ca o sursă naturală de amintiri despre femeia pe care a iubit-o cel mai mult de atunci și până azi.

Își notase pe câteva pagini ale cărții scurte și duioase gânduri despre clipele cu adevărat fascinante trăite cu Gloria. La pagina șase scrisese: „Gloria se dezbrăcase, în sfârșit, înaintea mea. Goală, părea o zeiță a păcatului absolut, pe care clipe îndelungate mi-a fost teribil de teamă să o ating. Nici nu am făcut-o, ca să spun adevărul, atunci, ci abia la a doua întâlnire cu ea”. Mai departe, pe pagina cu numărul șaizeci a Magicianului, însemnase doar atât: „Gloria plutind pe deasupra mea, în apele mării, ca un Icar imposibil de ajuns din urmă și de oprit să se prăbușească din văzduh”. În sfârșit, la finalul voluminosului roman, a notat: „Asemenea iluzionistului Nicholas, eroul poveștii, am ajuns și eu să cred că Gloria nu a existat cu adevărat în viața mea, ci că a fost, pesemne, rodul halucinațiilor mele despre cum cea mai frumoasă femeie din lume a putut ajunge să mă iubească”.

Bărbatul trecut de șaizeci de ani adormise de ceva vreme, iar dacă cineva din tren, de pildă, l-ar fi privit cu atenție, ar fi fost tentat să creadă că murise de-a dreptul. Doar suspinele pe care le scotea din când în când pe gură, laolaltă cu un ușor șuierat ieșit din plămâni, stăteau mărturie că el doar visa, un vis blând mai degrabă, însă despre ce anume era vorba nimeni, în afara lui, nu ar fi fost capabil să ofere o lămurire.

(fragment din romanul ,,Gloria”, în curs de apariție la Editura Cartier)