Nu-mi este voia şi nu m-ar lăsa prea tăinuitele tensiuni din lumatie, să meditez la necuprindere: vor veni cu adevărat zorii, iar cea mai upgradată dintre şeherezade se va retrage din iatacul omnipotentului către aparent umilul (e-n misiune sub acoperire) beduin. Care, există în acest sens dovezi imbatabile, rapoarte ale unor înalte comisii şi scanări din toată reţeaua de sateliţi, e tot un fel de Străin.

Numai că nu unul dintre cei de fală, care se-ntreabă cu superioritatea cu care ghilgameş s-a lăsat să doarmă după ce-a atins pâinea zeilor cam ce daruri mai pot să-i aducă pământenii. Acesta, de-l vedem acuma prin ochiul cu pleoapa lăsată din frunte, ştie cu rigoare probabilist-statistică, cunoaşte deci efectiv că darurile lipsă sunt la număr cinci şi sunt, cinic exprimându-ne, elementare. Anume, văzduhul aburind napalmic, dogoarea de-a ducere-n nirvana, lichidul mai abundent decât ar putea lăsa auzindu-se ultima bolboroseală, scândura înşesit-împăturită şi ţărâna uşor-deasupr-aşternându-se. Genuin, beduinul.

Să-i cer lui, ca bilet de favoare, măcar încă cinci minute, cuante dintr-o ex-istenţă în care o şeherezadă (una anume dintre ele, una din iele) nu mi-a încălzit încă aşternutul gândind că mai e cale destulă până la poarta cerului ori ştiind că nu-i pot promite să trecem împreună prin ea? Sau să păşesc o vreme măcar agale alături de beduin, construindu-mi cărămidă cu cărămidă, la fiecare oază de popas, speranţa că înaintăm împreună pe-un drum care pare numai să ducă spre apunere, dar se încolăceşte ca o bandă moebius – redându-mă? Fie şi doar pentru că, dacă mi-ar cere, aş avea şi ce-i oferi vamă: un ban de metal comun, pe deasupra găurit, deci inelizat, deci idemizabil.

Rămâne atunci doar să fiu eu în-sumi… eu în-sumă… eu în sumatra, dacă mi-aş putea citi matra. Că de suma în care să mă însumez ca şi când m-aş înfileta tot răsucindu-mă pe loc a nedumerire nu ştiu acum decât că închide în ea fascinaţia celor treisutecincizecişişapte de clipe pe care în joaca-mi de-a numărătoarea le socot egale cu anume cinci minute… cu cele în care şeherezada, văzând zorii, tace înainte să plece. Dar treisutecincizecişişapte este cu doar opt mai puţin decât zilele unui an (opt, ay, cifră nebunatecă, infinitate stând în capul oaselor precum un idol transoceanic la adăpostul escorialului) şi anul în sine e o durată prea lungă, prea transcendentă ca s-o suport.

Întoarce-te, fă, şeherezado, şi spune-mi că atâta-i clipa. Spune-mi să mă trezesc că am ajuns joia de după miercureaciuc.