Condusă de întregul alai şi emoţionată de întâlnirea cu întreaga familie, Ana nu s-a gândit, nici o clipă, de ce întâlnirea se face în casa mătuşii Maria şi nu în vechea lor casă. Cu delicateţe, aceasta o dirijează spre o cameră, deschizând uşa şi spunându-i: „aici este dormitorul tău. Te las să îţi aranjez lucrurile şi, după aceea, ne vedem la cină.”

Lisavia, mama fetei, cu un aer abătut, urmăreşte fiecare gest al celor două, într-o tăcere al cărei tâlc îl cunoştea numai ea.

Înainte de ieşirea lor din cameră, mama îşi prinde, discret, fiica de mână şi-i şopteşte câteva cuvinte care, bineînţeles, o tulbură puţin pe tânăra musafiră.

În colţul buzelor, de culoarea tinereţii, o linie tristă îşi face, aproape victorios, apariţia.

-Mai târziu am să îţi explic, în linişte, tot ce s-a întâmplat în absenţa ta!

Obosită de drum, confuză de ceea ce se petrece în jurul ei, Ana îşi desface bagajul cu cele câteva lucruri adunate în grabă, iese pe coridor şi îşi dă seama că habar nu are unde este baia şi cum este împărţită casa. O străină într-un loc străin.O altă singurătate pe care va trebui să o înfrunte şi după cât i se pare, va trebui să asculte, nu să pună prea multe întrebări. Presimţea, o altă etapă a vieţii,  o anumită maturizare la care, încă, nu se aştepta.

Petruţ şi Lina, verişorii ei , se jucau într-un colţ al coridorului, absenţi, aşa cum copilăria ne protejează involuntar fiinţa.

Apropiindu-se de Lina, Ana o întreabă unde este baia. Cu ochişorii fixaţi  în păpuşa ei, îi răspunde scurt: „ pe coridor, înainte şi la dreapta.”

Ieşind din baie, zgomotele vocilor o  dirijează spre sufragerie, unde familia adunată, în jurul mesei, o invită să se aşeze pe scaunul pregătit pentru ea. În timp ce servitoarea aduce platourile cu bunătăţi şi le orânduieşte pe faţa de masă albă, observă, discret, monograma familiei, brodată cu roşu, pe colţul fiecărui şerveţel, din acelaşi material ca şi faţa de masă, aşezat sub fiecare farfurie…

Întrebărie despre Florenţa nu mai conteneau. Cum e vremea, care-i moda, care sunt ultimele bârfe mondene şi cum s-a distrat în ultimul an în leagănul culturii.

Ana răspunde mecanic, i se învălmăşesc în cap întrebări şi răspunsuri, nelinişti, dar mai ales nesiguranţa pe care o presimţea, astfel că la întrebarea  ” ce mai face sora ta”, aproape că nu mai răspunse.

Cina se termină, bona duce copiii la culcare, adulţii rămân la un pahar de cogniac franţuzesc, savurând aroma, culoarea, bucurându-se, în acelaşi timp de această reuniune de familie.

Tânăra musafiră se scuză şi se retrage în camera ei. Obosită de drum şi de întrebări, adoarme imediat.

A doua zi de dimineaţa, după ce îşi face toaleta normală se aşează pe marginea patului şi priveşte de jur împrejur camera, pe care nu o văzuse, ca lumea, de cu seară. Camera era modestă, destul de mică, era camera de oaspeţi a conacului, avea un pat de o persoană, acoperit cu o cuvertură din catifea cărămizie, cu flori verzi, galbene şi albe ce umpleau, într-un fel, decorul camerei, făcându-l mai acasă, mai cald. Apoi, un dulap, o mică măsuţă de toaletă, unde stăteau , rânduite frumos, sticluţe de parfum goale. Una dintre ele avea o mică pompiţă, îmbrăcată într-o ţesătură de mătase verde. La Florenţa văzuse aşa ceva, în dormitorul Almei. Luă sticluţa în mână, şi-o îndreptă spre nări, închisese ochi şi, parcă, un discret parfum de Chanel 5 o încânta. Sau, poate, numai amintirea lui. Aşa cum amintirile, dacă vor, rămân.

Pe măsuţa cu două scaune aşezate în faţa ferestrei era o vază, în care se răsfirau trei gladiole cu un colorit ieşit din comun. Movul de la bază se infiltra în albul din marginea petalei, a petalei albe. Frumuseţea acestor flori o impresionă într-atât, încât îşi ţinu privirea câteva minute aţintită asupra lor. Printre tije vede o pajişte minunată, întinsă, de un verde crud, care se termina la liziera unei păduri de brazi. „Frumoasă combinaţie între verdele crud şi cel întunecat al pădurii. Cât poţi privi acest peisaj, fără să devină monoton?, se întrebă. Oare nu cumva partea întunecată a lumii  ne dezvăluie lumina pe care nu o vedem…

Gândurile îi fuseseră întrerupte de glasul copiilor, sporovăiala servitoarelor şi clinchetul vaselor.

Se făcu linişte…După un scurt timp, prin faţa ochilor, pe pajiştea verde şi proaspătă îi vede pe cei doi verişori mai mici alergând şi jucându-se, făcând un contrast minunat între rochia înflorată a  Linei şi verdele care o înconjura.

Rămâne, mai departe , pe marginea patului, cu mâinile în poală, aşteptând să vadă ce i se va mai întâmpla. Avea o presimţire că veştile nu erau dintre cele mai bune.

Uşa se deschide încet şi mama ei, Lisavia, întră, se aşează pe unul din scunele de lângă măsuţă şi începe, cu glas domol, să vorbească.

-Dragă Ana, desigur te-ai întrebat care a fost motivul chemării tale acasă şi te-a surprins scrisoarea mătuşii Maria, cred că este momentul să îţi dau nişte explicaţii.

Vocea îi era calmă, nu avea nici cea mai mică perturbaţie în glas, avea siguranţa sau inconştienţa celui care a pierdut, fără să piardă  înţelepciunea de a merge mai departe.                                                                                                                          – În toţi aceşti ani, cât tu ai fost laFlorenţa, la şcoală, lucrurile nu au mers foarte bine pentru noi. Puţinii bani, pe care îi mai aveam, i-a pierdut tatăl tău, la Viena şi Budapesta la jocurile de noroc. Se pare că până şi drumul spre casă i l-au plătit prietenii. Am realizat că această patimă nu îl va părăsi niciodată. Nu mai aveam bani nici de chirie. Familia Hermann , unde am stat atâţia ani , a fost foarte cumsecade şi a acceptat să ne păsuiască, până ce ne rezolvăm problema.

Tu ştii că eu nu mai am alte rude la care să apelez, în astfel de situaţii. Deci, ca de atâtea ori, tot la Maria am venit să mă destăinui în ce situaţie suntem. Bună, ca de obicei, de-a lungul anilor, cumnata mea s-a oferit să mă ajute. Datorită multor procese, pe care tatăl tău le-a înaintat împotriva lor, legate de proprietatea de la Lipova, nici nu se punea problema ca el să se mute în casa lui, din Strada Mare, dar ne-a promis că pe mine şi pe voi ne va găzdui cu dragă inimă. Dumnezeu ştie ce m-aş fi făcut în toţi aceşti ani, dacă nu era cumnata mea, Maria.

De data asta am luat o hotărâre definitivă. Ne-am împachetat lucrurile din casa Hermann, care ne-a lăsat să le depozităm într-o magazie, şi am venit aici, după cum vezi. În următoarele luni vom putea alege din lucrurile noastre, pentru a ne creea o ambianţă familială, iar restul mobilelor le vom pune în vânzare. Nu trebuie să ne agăţăm de lucruri. Liniştea este mult mai importantă, chiar dacă am pierdut. Dar, am rezolvat situaţia.

În încăpere se lăsă o tăcere de gheaţă. În mintea ei, Ana auzea zgomotul puternic al viselor ei, care se spărgeau cu un sunet sinistru. Viitorul ei la Florenţa a murit şi în faţa ei se deschidea un hău de timp şi probleme, pe care nu ştia cum le va rezolva.

În minte i se derula imaginea ultimei luni, frumuseţea plină de culoare a familiei De Lucca, decoraţiunile înflorate din camera fetelor şi, ele două, râzând în hohote, fără nici un fel de griji. Vedea bulevardele însorite, palatele somptuase şi… zâmbea trist când şi-a adus aminte de vacanţele petrecute, de fratele lui Alma, cu glumele, cu balurile, cu veselia care îi înconjura. Revenirea la realitatea dureroasă a făcut-o să vadă  pajiştea frumoasă şi pădurea de brad cu alţi ochi, era urâtă, sinistră, o înspăimântau. Îşi întoarse privirile către mamă, Lisavia simţea durerea din sufletul fetei ei, dar ştia că altă soluţie nu există.

Privirea întrebătoare a  fetei o face să dea drumul la povestea căsniciei cu Grigore, tatăl ei. În fond, Ana era destul de mare să înţeleagă această poveste.

Vezi tu, eram o tânără naivă, aveam 18 ani, când tatăl meu, inginer silvic în Lipova, a venit şi mi-a spus că băiatul familiei  Marcu, Grigore, Grig, cum îi spuneam, este interesat de mine. Ştiam că ei sunt cea mai bogată familie de la noi, dar totodată ştiam că nu este foarte arătos, fiind mic de statură şi având corpul uşor disproporţionat faţa de un trup normal. La îndoielile mele, tata mi-a explicat că pentru fiica unui inginer silvic român, interesul moştenitorului  era un lucru important. În fond, noi suntem doar familia Inginer Bogdan şi nimic mai mult.”Eu te sfătuiesc să accepţi vizita lui şi să-l cunoşti. Ce va urma, vom vedea…”

La câteva zile după, la uşa casei nostre s-a prezentat un tânăr. Pe parcursul vizitei aceleia mi-am dat seama că este un tânăr elegant, timid şi foarte politicos, educat. Grig făcuse studiile la Budapesta şi Viena.

Blândeţea şi seninătatea lui m-au cucerit, m-au făcut să nu văd micile inconveniente datorită înălţimii sale şi a micilor impuriţăţi ale feţei.

După ce ne-am căsătorit în , ne-am mutat în somptuosul conac al familiei. Camere multe, mobile frumoase, servitori mulţi, o familie, într-adevăr, boierească.

În timp ce mama se destăinuia fetei ei, alegându-şi vorbele potrivite, îi veni în minte noaptea nunţii, ea, nepregătită de nimeni, ea care credea că singura gaură din faţă este buricul, ba îşi mai aminti ce citise într-o carte, undeva: „ceremonia nunţii, cu muzică şi fast, cu bucuria rochiei de mireasă, toate pier în secretul patului nupţial, unde rămâne un bărbat şi o femeie. Acoperiţi sau nu de cearceafuri. Amintind sau nu de spectacolul macabru al înmormântării. Mortul nu se trezeşte pentru că el trebuie să se coboare în groapă, dar femeia când se trezeşte în pat, descoperă realitatea pe trupul-i dezbrăcat de voaluri. Un trup gol, care ascunde un alt gol, ce nu se vede, ce-i drept, dar care poate să se nască din noaptea dintâi. Un gest sau un cuvânt îi este de ajuns să se prăbuşească.”

Viaţa noastră se desfăşura lin şi fără griji. Obiceiul era ca, dumineca dimineaţa, toată familia să meargă la biserica ctitorită de familie. Eram respectaţi şi datorită socrului meu. Este adevărat că finalul tragic al lui l-a afectat pe Grig foarte tare…

Timpul petrecut în casa lor m-a făcut să cunosc o altă latură a firii lui , pe care nu o ştiam. Datorită naşterii  în condiţii dramatice, familia l-a înconjutat cu multă grijă, protecţie şi indulgenţă, astfel că a crescut fără nici o obligaţie sau oprelişte. În relaţia cu mama şi sora  lui era răsfăţat, insolent şi totodată, independent. Grig credea că i se cuvine totul, că nu are nici o responsabilitate, măcar, faţă de soţia şi fiica lui. Acest lucru m-a întărit şi m-a apropiat de Maria, sora lui, care era mereu alături de mine. Ea încerca să suplinească obligaţiile capului de familie, care era ca şi inexistent.

Am aflat, de curând, că în drumurile sale la Budapesta, pentru aşa zisele afaceri, el îşi cheltuia banii şi timpul  în restaurante şi cluburi de noroc. Veşnic avea datorii şi pretindea mulţi bani…

Lisavia, conştientă că situaţia financiară se înrăutăţea şi veniturile obţinute de pe domeniu nu mai reuşeau să acopere cheltuielile, se consultă cu Maria şi Pavel, soţul ei, ce este de făcut. După multe socoteli, calcule şi consultări cu administratorul moşiei, ajung la concluzia că cea mai bună soluţie este să vândă conacul.

Nu a fost o decizie uşor de luat, i-au costat multe zile şi nopţi de îngrijorare şi suferinţă, pentru că nu era uşor să rupă şi să lase în urmă toată istoria familiei .

Ai nevoie de o forţă care să anihileze tot ce ţine de o altă viaţă, pe care ai trăit-o, având convingerea că nu se va încheia niciodataă. Dacă cineva îţi povestea celălălt film pe care va trebui să îl trăieşti, îl credeai nebun sau invidios. Cum să nu mai deschizi, dimineaţa, aceeiaşi uşă de la baie, bucătărie, camera copiilor, purtând pantofii tăi de casă vechi, care au luat, deja, forma obiceiului tău …

Până într-o zi, când vine vestea. Ne pare rău, la ora şapte şi douăzeci  Domnul Grigore s-a stins. A murit uşor. Veniţi, vă rog!