Până la scrum
Cuvântul
meu
nins,
jocul
gândului
stins,
leagăn
necuprins…
Ţărmul
abrupt,
cu care
tot
lupt,
de arşiţă
supt…
Mal
legănat
de care
mă zbat,
într-un
vis
ne-ntâmplat,
de la
rob
la
împărat…
Lopeţi,
zbatere,
ceas,
călătorie,
tăgadă,
măcinare,
popas,
rug
fără glas…
Drum
fără
întoarcere,
vitraliu
în
spargere,
rotunjire-n
retragere…
Cuvântul
meu
nins,
mesteacăn
aprins,
de ieri,
de mâine,
de-acum,
este
gândul
încins
până
la starea
de scrum…
Starea de umbră
Starea
adâncă
de umbră,
cerul
de dincolo
de amintiri,
al ochiului
alungat
în mirare,
nebrăzdat
de lumină…
Iată,
mă aplec
întru
cântec,
sunt
albul
efeb
ruginind
în
cuvinte,
parcă
veşmintele
poartă
jarul
mocnind;
Adică
lucirea
a ceea
ce
nu
se mai
vede –
o
privire
îmbătrânită-n
candelă…
Şi,
totuşi,
târăsc
starea
de umbră,
ori
starea
de jug?!…
Ca-ntr-o
amintire
numai
presimt
că
putrezeşte
lumina
în ochiul
de dincolo…
Puritate
Mă pregătesc
pentru
cunoaşterea
din urmă…
Îmi
spăl
ochii
în coapsele
iluziei
şi
faţa
de ploaia
alburie
a stelei;
Cu
apele
amintirii
îmi
ocrotesc
pleoapele;
Picioarele
mi le curăţ
de epiderma
neagră
a ţărânei
cu lacrimile
icoanei;
Mâinile
se clătesc
singure
în aluatul
dospit
şi
furişat
în azima
pâinii…
Pe rug
îmi
arunc,
apoi,
trupul,
ca pe
o pasăre
rătăcită
şi
scobită
de adâncul
său
zbor…
Numai
după
starea
de puritate
pot
îmbrăca
alt
veşmânt,
care
le încape
pe toate
într-un
cuvânt
de flacără
şi sânge
al zorilor…
Cerul odihnei
Când
Oglinzile
tac,
sfărâmate,
în somn,
mai stăruie-n
lume
un cântec…
Umbrele
stinse,
descojindu-se
în apus,
talazul
sfărâmându-se
cenuşiu
de ziduri
ca de
un tampon
îmbibat
cu eter..
.
Seara,
mai
ales
seara,
ai
această
stare
de gol,
când
cerul
e mult
mai adânc
şi
toate
se-aud
în
orizontul
de vată
al odihnei;
Cum
se sparg
ţipetele
copiilor
de joacă,
de fereastra
deschisă
larg,
retrovizând
grădina;
Mai ales
atunci
când
uită
de sine
(copiii),
auzindu-şi
doar
râsul
zglobiu,
rostogolit
în ecoul
tot
mai verde
din
amintirea
ta…
Parcă-s
dihănii
hămesite
clipele
tale,
sau
tolănite
blănuri,
pe gardul
memoriei,
puse,
în
dungă,
la uscat…
Aşa,
picurând,
se desprind
şi
ard,
pe covoare
de pluş,
precum
despletite
tălăngi,
amintirile
tale,
peste
crânguri
sparte…
Aşadar,
aşază-le,
cu grijă,
pe rug
şi-ncepe
rugăciunea…
Pe când
numai
oglinzile
tac
sfărâmate
de somn…
Pată
Mă simt
vinovat…
Am trup
o singură
dată,
cât
să-mi strig,
lângă stup,
din frig
carnea
întinată…
Gura,
fără cuvânt,
rosteşte,
pe iarba
din cer
se ofileşte,
ca şi cum
niciodată
în piatra
din drum
nu s-ar oglindi
ca o pată…
Apocalipsă
Cum arde
carnea
gândul
tot mai des
şi
muntele
se prăvăleşte
resemnat
în şes;
Cum
din rotiri
de fulgere
în noapte
se odihnesc
reptilele
în şoapte;
Aşa
din văgăuni
necunoscute
se-adapă
gândul…
Dar
pe tăcute
creşte
magma
cărnii
ciopârţindu-l
şi arzându-l…
Şi
tot mai greu
respiră
gândul!…