Elena Ilash (născută în 1977, la Galați) este poetă, artist vizual liber profesionist, scenograf la Teatrul de păpuși Puck din Cluj-Napoca și membru activ al Uniunii Artistilor Plastici – Filiala Cluj. Între 2012 și 2019 desfășoară studii de licență, masterat și doctorat în arte vizuale, specializarea sculptură, toate la UAD Cluj-Napoca. Ca artist vizual, expune preponderent în București și Cluj-Napoca, dar și în alte orașe din țară și din străinătate. Ca poetă, este membră a Cenaclurilor UBB și Octavian Goga, ambele din Cluj-Napoca. A publicat în revistele online Psyche, Parnas XXI și Planeta Babel. În anul 2023 debutează editorial cu volumul de poezie, Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept, apărut la editura Grinta din Cluj-Napoca, având o prefață semnată de Ion Mureșan. În anul 2025 revine cu un al doilea volum de poezie, Dictatura dorului, apărut la editura Limes din Cluj-Napoca. Asupra acestui al doilea volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul Dictatura dorului vine în continuarea, atât tematică, cât și estetică a volumului de debut, Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept, ceea ce reprezintă un nou pas din partea poetei Elena Ilash în drumul spre cristalizarea vocii sale poetice, spre descoperirea autenticității. Deși noul volum este structurat pe patru cicluri poetice: Starea dintre stări, Visul pelagic, Dictatura dorului și Al cincilea anotimp, se constată totuși o unitate tematică, stilistică și estetică de netăgăduit.
Firul roșu al volumului este, așa cum o sugerează și titlul, sentimentul de dor, de lipsă resimțită acut a celui drag. Însă la Elena Ilash, se obeservă, încă de la început, o tendință spre somatizarea acestui sentiment. Pentru ea, dorul nu este doar o stare de melancolie, de nostalgie, sau motivul unei stări de spleen, ci este în primul rând o zbatere continuă care se manifestă la nivel fizic, cât se poate de concret. Spre exemplu, în poemul ce deschide volumul, dorul se manifestă, la ceasul insomniilor, ca o dispoziție erotică atipică, ca un război interior între dorință și nevoia de uitare a celui ce lipsește: „Am uitat să visez/ mi-am aruncat visele în iazul unui ochi al nesomnului/ petele vineții de pe pielea mea le-au îndepărtat – // Nu poți situa un loc în alt loc/ în lipsa extazului/ mă răsucesc în corp de dorințe plecat în adânc,/ dispărut în lut/ Hainele negre sunt de ne-mulțumire și ne-stare/ de amorțire/ nu mai simt cum îmi pleacă și îmi vin emoțiile ca o pulsație încetinită/ emoția e pojghița unei stări de ne-locuire”.
Dar durerea aceasta resimțită la nivel carnal, nu se manifestă doar pe fondul insomniilor nocturne, când realitatea se împletește cu visul, și visul cu subconștientul, ci și în stare de perfectă luciditate, diurnă, dar și în acest caz durerea cauzată de dor de situează undeva la limita dintre eros și thanatos, crescând progresiv și ajungând până la instaurarea unei stări vecine cu pierderea conștiinței de sine: „Cer de mătase neagră închegat/ sub un contur vâscos/ taie din sfârcuri strălucind în alb/ sub ceața îndesată în mâini lungi/ îmi mușcă din carne apa sărată și cea dulce – / respir curenți sărați/ sare sălcie cu gust de mal și de mâl// M-aș cufunda în râiri înnegrite/ să știu că te găsesc/ aș înghiți șerpi negri subțiri ca sfoara/ firavă și murdară/ ieșind dintr-un nisip desprins din întuneric – // Dar toate sunt negre materii paravane/ vreau să ating lumina lăcrimând/ și sfera albă a visului/ creând din alb lăptos pâini crude/ le țin pe brațe întinse și-n mâini am vin turnat/ în vene mari mirosu-i roșu închis/ dezleg din glezne corpul/ îl las să zboare spre departe/ în țipete absurde – // Și sunt aici în umbrele lichide/ stau și aștept/ sunt eu?”.
De altfel, zbaterea continuă provocată de această dictatură a dorului se reflectă inclusiv în maniera estetică în care sunt concepute poeziile din acest volum, definită printr-un ritm sincopat, prin ruperi de ritm, prin alternanța dintre stările de calm aparent și cele de ananghie sufletească și trupească și inclusiv prin inserțiile visceraliste cantonate, de cele mai multe ori, în jurul sferei erotismului.
De asemenea, și latura stilistică a volumului vorbește despre aceeași zbatere, prin alternanța dintre imaginile suave, siderale, blânde și cele dure, tăioase, dureroase. De multe ori, această alternanță se manifestă în cadrul aceleiași poezii, ba chiar în cadrul aceleiași imagini poetice sub forma unor oximoroane foarte puternice. Un poem ce ilustrează această perpetuă oscilare între fizic și metafizic, între real și vis, între material și imaterial, între liniște și zbatere, este Vis de lemn, care încă din titlu ne introduce în această paradigmă poetică: „Domestic amestecam în vase/ ceasuri moi cu cadrane de fier/ cu gândul împrăștiat peste cărți înșirate/ peste pisicile albe negre/ albe cu negru și negru cu alb din lemn/ din os cioplit/ materia amestecată/ învârtită de mine/ de tine de zi de destin cu luna care nu mai e lună/ de inima care nu mai e inimă/ de un nevăzut și neștiut vârtej/ de pământul care se tot învârte – / fug lăsând după mine covoare roșii/ dezlânate desprinse din vis de lemn”.
Așadar, prin Dictatura dorului, acest al doilea volum al său, poeta Elena Ilash nu face altceva decât să confirme câștigarea pariului pe care ni l-a lansat odată cu apariția volumului său de debut, Patruzeci și cinci de inimi îmi bat în piept, și să ne convingă de faptul că este deja o voce unică, originală, recognoscibilă, în peisajul poeziei române contemporane.