… că toate cele care ajung să se ştie răscumpără cele nicicând cunoscute. Nu mi-am îngăduit să pun la îndoială nici dogma, nici negaţia ei, mai ales că greu mi-ar fi până să hotărăsc care-i una şi care cealaltă – dar de fluierat am fluierat. Fusese o încercare de a fredona ceva, numai că din apartamentul vecin se auzea haciaturian şi, mă amăgeam, nu aici avea să se construiască biserica în care să n-am voie să fluier. Câtă lipsă de prevedere, ce utopie supranormativă, cum să nu se construiască aici lăcaşul dacă plutesc în fascinaţie… dacă stau ghemuit ca un foetus în plasma aceasta moale şi pufoasă care închipuie pentru acum fascinaţia? Necrezând, m-am expus riscului de a fi zidit cu tot cu pântecele dinprejuru-mi în zidul lăcaşului, ca preţ pentru rătăcirea confraţilor primului dintre constructori – fără să mai am dreptul la alt univers decât cel mărginit de cărămida strâmb aşezată alături. Şi totodată crezând îndărătul necredinţei de care mă folosesc ca să-mi ostenesc neînţelegerea aşa cum mă folosesc de apa cişmelei să-mi spăl oboseala drumurilor nemaifăcute, mi-am prezervat un alt drept: acela de a ţâşni, de a mă naşte la sfârşitul strâmbei zidiri din însăşi turla ei. Ca un fascicul laser. Ferice, îmi spun gândind astfel, ferice de cel care stinge cu grijă mucul unei lumânări ca să-i păstreze flacăra pe colţul dinlăuntru al ochiului – şi nu ca să se-arunce-n baia de foc a străfundurilor, cea în care nu se mai recunoaşte element de element, în care e lesne zborul pe mătură şi certitudinea nemăsurată.

Spuneam că din iritarea la gândul cât trebuie să aştept aş grăbi numărătoarea? Nu e adevărat – de frică, de groaza că mi-e frică şi de amuzamentul că m-ar cuprinde groaza fiindu-mi frică. Numărătoarea… acel limerick neaoş ce-ţi dă şansa să te ascunzi înainte de a începe vânătoarea, prinderea de veste şi de urmă. Mie mi s-a numărat deja şi nu m-am ascuns (n-am ştiut că trebuie s-o fac, dar cine ar fi trebuit să-mi spună lucra atunci în schimbul doi al unei fabrici care şi-a dat – uite că s-a putut – obştescul sfârşit). Şi din cauza asta – să-i dăm determinismului ce i se cuvine – nici n-am fost găsit ca să-mi fie dată partea de pedeapsă: n-am fost căutat. Dar cine ar fi într-atât de zăbăuc încât să caute ceea ce-i stă drept în faţă? ori să împingă sfoara pe care agale o trag ceilalţi dimprejur, neîntrebându-se de rosturi ca nu cumva să fie luaţi mai apoi la rost ei înşişi.

Fascinaţia, da, fascinaţia este un rost în sine (că e rău ori bine, nu ţine de mine), numai că ea durează mai puţin decât îţi trebuie ca să pocneşti primele trei degete de la mâna dreaptă pe care-ai numărat minutele ca să vezi dacă-ţi ies tot cinci. Sigur, şi pentru fascinaţie se găseşte cine să te ia la întrebări – frigul, foametea, ciuma, cutremurul, setea de altceva, liderul opoziţiei, năvălirea altor neamuri, năvălirea propriilor neamuri (cele ieşite din tine ca din peştera altamira), pneumonia sau hohotul de râs ori numai un os de peşte. Ori unul domnesc. Ori ceea ce îţi trece prin minte, indiferent de calibru. Pus la curent după ce-nvăţase pe necrezute jocul de-a nemurirea, poetul zis-a bine că urmează ca deasupră-ţi să vorbească un mărunţel preocupat mai mult de propria lustruire. Şi dacă? de te-ar slăvi pe tine, ce-ar fi altfel? ai găsi în sfârşit trifoiul cu patru foi?

Iată cum ar suna ruga mea nerugătoare: de-i să fiu lăsat Străinului, fie-mi dată înzestrarea coniferelor de  a-şi înnoi în toată clipa veşmântul. Ştiu că lor le e sortit să cadă pentru sărbătoarea de petrecere de an şi mai ales înainte de solstiţiu, că după-mpodobirea de datină şi închinarea în procesiune a moşilor sunt azvârliţi ca să nu mai umple inutil locul în apartamentele confort redus şi să le amintească locatarilor că pot atinge fericirea… dar pân-atunci le este totul verde şi dup-atunci mirosul lor de cetină rămâne impregnat în prefabricate, în oase, în facturi şi-n vise. Niciodată, niciodată nu va cădea zăpada atât de înaltă încât să nu se poată zări vârful bradului.

Şi niciodată paşii beduinului nu vor cunoaşte scârţâitul fără seamăn al zăpezii sticlind. Zăpădă căruia de-al blajinilor recunoscându-mă, eu cel puţin nu-i găsesc locul printre elemente – ci la intersecţia lor. Acolo unde, ca să zic şi eu pre limba celorlalţi, nu e durere, nici întristare, nici timp de antenă pentru spoturi publicitare. Unde străstrăbunica va fi fiind încă şeherezadă popei de iviria cu dorul de moscopole lăcrimându-i în roua altor dimineţi, unde însumi într-a tresuisutecincizecişişaptea noapte voi cere cândva şeherezadei care-a putut ceea ce beduinul nu, să-mi repete povestea. Unde totul e transfigurat în unde – în acel un D de la destin. Căruia-i cinstesc această dintâi carafă de vin.

Vai mie mi-a fost şi încă-mi este cât stau baricadat în cetate scuipând în sân să nu pătrundă peste creneluri la ceasul chindiei ielele – după ce-or pătrunde, c-or pătrunde într-un sfârşit, va fi vai lor. Asupra mezinei din cârd am acte de proprietate-n regulă – cine are ceva de spus împotrivă să spună acum sau să tacă pe veci; i-am hărăzit eu ceea ce ele – iele nu s-au îndurat să-mi hărăzească. V-am spus ce nopţi, ce înainte de amiezi înlănţuiţi unul de altul, ce şoapte, ce prelingeri într-înşine la temperatura camerei, ce înălţări şi istoviri… nici nu v-aş spune, încă n-a fost cea de-a treisutecincizecişişaptea oară. Abia atunci spirala codului, codurilor noastre s-ar deschide fără durere, fără anestezic şi-ar lăsa să cadă, să se reverse pe dinafară catena de nepomenire. Şi-abia atunci i-aş putea râde în faţă beduinului Străin îmi eşti, sunt oricând gata să nu-mi mai fiu străin. Taina de netăinuit a acelei cuante de serie şi totuşi irepetabilă de cinci minute din propria-mi trăire.

E cinci, e cinic şi cât pe ce s-ajungă clinic, sunt unu, aş putea trei şi decât patru mai bine doi. Respiraţi adânc, voi respira împreună cu voi.

&

Sst! Dar este deja dimineaţa, oameni buni, ce ne-ar mai fi permis să tăcem laolaltă?