”Octomvre 84. Într-un hotel din Praga .E dimineață. Praga de aur e  de argint. Îmi pregătesc  hainele când…brusc realizez că acest costum singurul pe care-l am cu mine e același pe care l-am îmbrăcat la 31 mart anul trecut la aniversarea ultima a lui Nichita.

 Îmi trec degetele peste stofa cenușie și știu locurile pe care el le-a atins, îmbrățișându-mă. Pe aceste revere s-a sprijinit frumosul lui cap.

 Îmbrac haina.

Iau pe umeri imaterială făptura lui și o duc prin orașul pe care l-a văzut înaintea mea și din care mi-a scris.”

Caligrafiată pe o filă albă, destăinuirea are o acuitate a durerii. Atunci când a fost scrisă era durere pură, fără intenția de a o face publică. O contemplu în starea ei de confesiune pentru el însuși, înainte de-a fi devenit material literar. Am ales-o dintr-un lung șir de aduceri aminte, așchii, notații, dureri bruște, recompuneri. Ele au fost înglobate în Albumul memorial Nichita Stănescu despre care cred că va rămâne complet uitat și nereeditat în pofida uriașului său succes de public de la apariție. Parțial ele a fost prinse de Tomozei în culegerea de texte ” Plantația de fluturi” în care și-a intercalat amintirile cu Nichita și post Nichita printre ale amintiri și articole, bănuiesc dar doar bănuiesc, spre a nu crea impresia că ar fi o carte despre Nichita. Anul apariției, unul foarte negru pentru literatură și pentru România în general, anul maximelor derive ideologice și exercitări de putere din partea cenzurii, când aproape orice era de neacceptat și când aproape totul putea să îți creeze probleme. Tomozei a reluat parte din recompunerile sale despre momente și spuneri ale lui Nichita. Valul uriaș ulterior de relatări, de recompuneri (îndeobște plasând amintirea cumva în folosul celui care o făcea), au anihilat sinceritatea și puritatea acestora (greu de calificat) restituiri.

 Cum e și firesc în cazul unui colos al literaturii cum era Nichita Stănescu, orice ființă care îl evocă, își amintește ceva despre întâlnirea cu el ( și sunt oameni cu miile) se plasează cumva și el sau ea în tablou, își arogă un drept, își compune un rol și mai cu seamă prin asta a fost uluitor histrionismul poetului Stănescu, capacitatea de a stimula, de a lăsa loc de manifestare a egoului celorlalți.

Convins de unicitatea sa Nichita Stănescu își putea permite să invite mulțimea să se creadă genială, remarcabilă, excepțională

Cu tristețe pare că Tomozei însuși știa asta , fapt pentru care la un moment dat a făcut o reverență și i-a lăsat pe toți ceilalți să fie ” cel mai bun prieten al lui Nichita Stănescu.”

El a rămas doar prietenul.