Prin perdele mișcate de vânt. Piese din dominoul comunist* este cea de-a treia apariție în care sincretismul literar brevetat de Doina Magheți acționează ca o modalitate de explorare și expunere a propriei biografii, în maniera deja cunoscută: nefardată, sinceră, directă, fără ocolișuri ori ascunzișuri favorizante și fără nici cea mai mică intenție de a face/a lăsa o ”impresie bună”; de a produce produce/induce un anumit efect, altul decât acela al unui discurs tensionat despre trăiri de o profundă tulburare spirituală, în marginea unei Istorii (comunistă, dar și postrevoluționară) trăită cu intensitate și dăruire pătimașă.
Cartea debutează cu o poză marcată de patina timpului (aproape sigur, una dintre primele fotografii din viața scriitoarei), sub care Doina Magheți transcrie cu sufletul la gură probabil una dintre cele mai vechi amintiri păstrată între pliurile memoriei: ”Sunt fetița din fotografie. Ce sandale frumoase am! Unchiul Gyula mă trage după el. Am ochii lipiți de somn. Merg ca un robot zdruncinat. Vreau să-l trag de palton, să se oprească. Nu pot. Vreau să-i trag pumni. Nu pot. Aerul e uscat și plin de praf. Am buzele subțiri, parcă sunt niște fluturi care dorm. Unchiul Gyula merge și mai repede. Trecem pe lângă un zid cenușiu. Aici, mi-a spus el, dincolo de zid, sunt zeci de tancuri și camioane militare. Mai e mult până la grădiniță, unchiule?”. Textul e urmat de două poeme ”clasice”, legate de același prim cerc al copilăriei și de un amplu interviu acordat Anei Peride de la Social FM radio din Baia Mare. Din acest dialog, aflăm că Doina Magheți s-a născut la Târgu Mureș unde și-a petrecut primii ani, în partea a doua a ”obsedantului deceniu”. E o perioadă despre care scriitoarea vorbește cu un amestec de candoare și duioșie, fără a dramatiza, dar și fără a ocoli adevărurile dure ale epocii. Cu un tată ofițer, inevitabil, preadolescența și adolescența și le-a petrecut în(tre) nesfârșitele mutări ale părinților dintr-o garnizoană într-alta: Târgu Mureș, Baia Mare, Șimleul Silvaniei, Cluj, Ineu și, în cele din urmă, Timișoara, trecând prin întâmplări comune multora dintre cei care au trăit atunci, printre perdele mișcate de vânt, în dominoul comunist, agresiv și totodată fragil: ”Alunec pe role prin întâmplările mari din copilărie, scrie, cu emoție, Doina Magheți. Rolele mă duc spre Biserica Reformată din Cetate. Acolo, bunica plângea într-o limbă din Regiunea Mureș Autonomă Maghiară. Cunoșteam bine limba aia. Lacrimile bunicii erau calde pe creștetul meu. Nu știam de ce bulevardul pe care locuiam se numea Lenin. Nu știam de ce văd la televizor atâta lume la înmormântarea unui om cu nume încovrigat: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Și pe bunicu’ îl chema tot Gheorghe, dar numele lui nu era deloc încovrigat… Era bunicul din cealaltă limbă. Era bunicul din satul cu dude negre și gâște pe ulițe șvăbești. Eu nu știam ce cuvânt e ăla: șvăbești, și alunecam pe role prin tot felul de întâmplări. Le decupam și mi le așezam pe umeri. Erau ca niște fluturi. Zburau prea repede”…
Treizeci și opt la număr, întâmplările sunt secvențe de viață, decupaje cinematografice dispuse ad libitum, notații fulgurante (textele depășesc arareori o pagină), fragmente de jurnal și depoziții copleșite de emoție ce trec în revistă momentele esențiale din existența și cariera profesională a scriitoarei. Cronologiile sunt abolite, discursul urmează regulile montajului cinematografic, pe traseul spontan al aducerilor aminte. Mutarea în Banat, încercările de a ”intra” la IATC, viața în teatru, ca sufleur la Teatrul Național din Timișoara, alături de ce mai redutabilă echipă de actori din istoria intituției, Școala Militară de ofițeri activi de la Sibiu, cu teribilele ei exigențe cazone, ordine absurde, încrâncenări și suferințe, viața prin străinătățuri, unde autoarea a încercat experiența de badantă în Belgia, Franța, Germania, Elveția, prieteniile și iubirile efemere ș.a.m.d. Dar și momente de răscruce existențială, precum activitatea în presă ca jurnalist de investigații, și, mai apoi, redactor și cercetător de istorie recentă la Memorialul Revoluției din 1989 de la Timișoara.
Evenimentele din Decembrie o ”prind” pe Doina Magheți în postura de ofițer activ al armatei române. Momentele de evocare ”din interior” a implicării militarilor, a clipelor de insuportabilă tensiune resimțită de cei care oscilau între realitatea dură a vieții de fiecare zi (”noi suntem poporul”) și rigorile subordonării, ale executării fără crâcnire a ordinelor date de superiori, sunt ieșite din comunn: ”Ceaușescu m-a pus să trag cu arma în poporul meu. N-am făcut-o! Poporul eram eu. În stradă era familia mea, erau vecinii, erau prietenii mei. Era tot orașul!”. Relatările devin zguduitoare, în consonanță cu impecabila luciditate a naratoarei: ”Viața mea în armată nu a fost un joc, zice Doina Magheți. Mi-am câștigat existența cu efort, strângând din dinți. Am pus, fără crâcnire, pâine pe masa copiilor mei!” și adaugă, ceva mai încolo: ”Nu simțeam niciun privilegiu ca ofițer. La fel ca toți oamenii muncii, stăteam la cozi infernale pentru alimente pe rație, benzină și celelalte. Așezam bunici lângă nepoți ca să putem cumpăra un minim amărât pentru supraviețuirea unei familii. În case frigul era același, pluteam ca niște extratereștri în costume de schi, ne retrăgeam pe canapele în saci de dormit, în timp ce copiii construiau castele din cuburi la lumina lumânării”… În zilele lui Decembrie 1989, retrasă, alături de celelalte colege dascăli de militărie în Universitățile patriei în clădirea Statul Major de Pregătire Militară a Studentelor, Doina Magheți reușește să evite dezastrul, dar și să se detașeze de pasiunea și iubirea unei vieți: milităria.
În context, nu puteau să lipsească paginile de documentar riguros despre haosul decizional din cauza căruia care liderii comuniști au ratat înnăbușirea revoltei și nici acelea din/despre faimosul Proces de la Timișoara, transcris integral în mai bine de șase ani de muncă. Reproduse ad litteram, depozițiile participanților sunt teribile, partitura documentară a Doinei Magheți e executată cu desăvârșită rigoare. După cum, la fel de copleșitoare sunt amintirile celor care au suferit pe granițele României comuniste, în mare parte cunoscute din Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniţă a Europei, cartea din 2008/2010 a autoarei.
Condamnat la moarte. Trenul care mă duce taie istoria în două, SMS din sertare ascunse și, acum, Prin perdele mișcate de vânt. Piese din dominoul comunist sunt componentele unui triptic literar, în care biografismul, ficțiunea sentimentală, investigația jurnalistică și dcumentarul pur sunt reperele unui demers estetic puțin obișnuit.
_______________________
*Doina Magheți, Prin perdele mișcate de vânt. Piese din dominoul comunist, Editura Aranca, 2025