La a treia casă e un câine care stă pe o parte și mă urmărește pe sub gene. Este alb cu pete negre sau negru cu pete albe. Când mă duc spre Csíki Beer House mă privește cu ochiul drept, când mă întorc cu cel stâng. Îl salut scurt aruncându-mi bărbia înainte. Nici nu clipește. La a cincea casă, de sub gard, se vede botul amușinător al unui câine de talie mică. După mustăți și bot pare de culoare maro. Când mă simte, deschide gura și își lasă limba să bălăngăne. Eu mă aplec iute și-l ating scurt cu un deget pe nas. Asta-l enervează de fiecare dată sau poate doar se bucură. Greu de spus. Se retrage, latră, sare în sus și-n jos. Nu-l văd, doar îl aud. Nu e un lătrat strident sau supărat. Mai degrabă prietenesc, de joacă. Prea multe necunoscute.

Dacă merg pe partea cealaltă a străzii, la a treia casă – ușor decalată față de cea a primului câine, cel care mă privește stând pe o parte – e o pisică albă. Fie că lenevește la soare pe o buturugă mare și neagră, fie că stă atentă la marginea gardului, când mă aude se strecoară pe sub gard, mai bine spus prin crăpătura dintre lemn și fundația din beton, și se întinde spre mine. O mângâi între urechi; o scărpin pe spate. Ea vrea mai mult. O apuc de subțiori și o ridic până la piept. Se pisicește, miorlăie, își arată ghearele și se cere jos. E foarte prietenoasă, dar nu din calea afară. Îmi amintește cumva de Prima, bătrâna noastră pisică, dusă de câțiva ani în raiul pisicesc, căreia îi plăceau și nu-i plăceau îmbrățișările. Uneori, când o ridicam, ofta.

După pisică, la trei case mai încolo, aproape de intersecția cu Lidia, locuiește un câine mic, flocos, negru și bătrân. Mai mereu îl prind stând încovrigat și zgribulit pe preșul din fața ușii. Doar lui îi știu numele, aflat întâmplător de la o bătrână doamnă care îi spune sau doar îl alintă: Motănel. Așa că, atunci când trec prin dreptul lui, duc două degete la șapcă și-l salut:

– Motănel.

El își ridică capul, își înalță botul acoperit cu fire albe și-mi caută figura, ascunsă de frunzele salciei din dreptul gardului. Îi fac cu mâna; mă vede, dă din coadă, își deschide botul și gâfâie prietenește de câteva ori. După care revine în poziția anterioară, solemn și cumva familiar. Îl las să-și vadă de ale lui.

La capăt, chiar ultima casă, cea de pe colț, este – mai nou – sediul a trei câini. Nu știu cine s-a mutat aici, pentru că-mi e evident că stăpânul s-a schimbat, dar a adus cu el trei câini, două pisici și multe găini. Înainte, colțul a fost locuit de o pereche de bătrâni. Pe unul îl chema Silviu, iar pe altul Laurențiu. Silviu avea părul alb, lung, ținut în frâu de o bandană colorată în curcubeu. Laurențiu părea mai bătrân, deși avea încă mult păr negru. Umbla ușor, cu spatele aplecat, șovăielnic. Uneori îi surprindeam certându-se; alteori săpând grădinița de flori din fața casei. De cele mai multe ori însă stăteau pe câte un șezlong, la soare, cu câte o bere lângă ei, ascultând Pink Floyd, Rod Stewart sau Fleetwood Mac. Când îi prindeam așa, îmi scoteam căștile din urechi și stăteam câteva clipe ascultând, iar ei mă fixau, urmărindu-mă cu atenție.

– Break On Through (To the Other Side), le spuneam eu.

Dădeau din cap.

– Pace, omule! îmi zicea atunci Silviu.

Sau:

– Joan Baez! strigam eu, fără să fiu în stare să le spun melodia.

– Ești pe calea cea bună! îmi zicea Laurențiu.

Într-o zi, trecând pe lângă casa lor, am observat că poarta era deschisă, iar ei nu se vedeau. În locul obișnuitelor melodii, pe care începusem să le recunosc tot mai bine, se auzea John Lee Hooker cu Hard Times. Mi-am încetinit pașii și mi-am lungit gâtul, doar-doar voi reuși să-i zăresc. Până la urmă m-am întors din drum și i-am strigat:

– Silviu!

Doar John Lee Hooker mi-a răspuns. Îmi place jazzul, am și albumul, dar în acele momente aș fi vrut să tacă.

– Laurențiu!

După alte câteva tentative, timp în care a început să se audă That’s My Story, m-am decis să pășesc dincolo.

Curtea lor nu e foarte mare. Casa, pe colț, ocupă cam toată parcela de teren. Au, pe o parte, o grădiniță plină cu flori și diverse tufe, iar pe cealaltă – o zonă umbrită de o pergolă din lemn – un Fiat vechi, gri, cu geamuri fumurii. Am trecut pe lângă el, am urcat cele trei trepte ale terasei și acolo m-am blocat. Vedeam terasa pentru prima dată. Era cam de șase metri lungime și poate trei sau patru lățime. Pergola avea în partea superioară mai multe bucăți de policarbonat, care protejau de ploaie, dar nu și de soare. În mijloc tronau cele două șezlonguri pe care le văzusem de atâtea ori, dar niciodată goale. Între ele, pe o măsuță joasă din fier forjat și sticlă, stătea o carafă în care pluteau bucăți de lămâie.

– Silviu? Laurențiu? Sunt eu, Daniel!

Ușa terasei, din lemn, era la rândul ei întredeschisă. Oare au plecat, mi-am zis, sau sunt în casă? M-am apropiat, am băgat capul pe ușă și i-am strigat din nou. Tot niciun răspuns. În casă era semiîntuneric și un miros greu de lemn, praf și vechi. Am mai strigat de câteva ori, de fiecare dată pe un ton mai răstit. Muzica se auzea în continuare. M-am întors și am vrut să plec. Fie erau plecați la vecini, poate la magazinul de la colț, fie nu aveau chef să răspundă. Indiferent de situație, nu era treaba mea să le intru în casă și să-mi bag nasul.

Totuși, după ce am ieșit pe poartă și am închis-o, vederea șezlongurilor goale m-a făcut să-mi schimb direcția pentru a doua oară. Ajuns din nou pe terasă, m-am așezat într-unul dintre ele, mi-am turnat un pahar cu limonadă și am privit strada, așa cum o vedeau și ei.

Pe partea cealaltă, pe un gard înalt, stătea o pisică roșcată. Deși era uriașă, mai mare ca orice alt motan văzut de mine, culoarea – de aceeași nuanță cu vopseaua gardului – o făcea invizibilă. M-am gândit atunci: oare de câte ori am trecut pe lângă ea fără s-o văd? Pisica roșcată mă privea, eu mă holbam spre ea cu interesul celor doi bătrâni. Ne observam reciproc. Am mai luat o gură din limonada rece, cu un ușor gust de votcă. Nu știu cât am stat așa, privind spre cei care treceau pe stradă, salutându-i pe unii și ascultând muzica. Cel puțin două ore; știu asta pentru că, în acea vineri, trebuia să ajung la o lansare de carte, iar când am ajuns, se terminase.

Abia săptămâna următoare am mai trecut pe stradă. Ca de obicei, cei doi stăteau și ascultau muzică. Poarta era închisă, pe gardul vecin era o pisică portocalie uriașă, iar eu eram mulțumit că recunoscusem melodia.

– People Are Strange! am strigat, și aproape imediat a început alta, pe care am recunoscut-o îndată: The Sound of Silence!

Au dat amândoi din cap și au ridicat paharele în aer.

A doua zi am plecat în concediu, tocmai în Scoția. Când m-am întors, nu mai erau. În locul lor se mutaseră trei câini, două pisici și o mulțime de găini. Nici pisica portocalie nu mai era. Doar muzica. De fiecare dată când trec pe stradă o aud.