A plecat în grabă. Alerga ca un vârtej, să nu piardă cursa. Ȋn satul unde fusese repartizată nu erau decât două pe zi, dimineaţa și după-amiaza. Profesorii înca nu erau în vacanţă și ar mai fi avut de așteptat câteva zile, dar cine ar avea răbdare după ce ascultase știrile? La postul interzis, bineînţeles, că cele oficiale nu ieșeau din cadenţă. Oamenii stăteau înghesuiți între traiste. Moțăiau printre hurducături, clătinându-se în același ritm cu sacii lor de brânză și de vise mărunte. Din zumzetul obișnuit de glasuri ale sătenilor porniţi să-și vândă marfa la piaţă, nu mai rămăsese nici măcar o șoaptă. Doar trosnetul roților peste gropile din asfalt mai întrerupea liniștea ca de mormânt. Oamenii priveau în podea, ca și cum acolo jos, printre bucățile de noroi uscat, ar fi pierdut ceva scump. Curajul, poate. Sau o parte din ei înșiși.                                                                                                                                                      

Fata se uita pe fereastră, cu ochii lipiți de același peisaj care nu mai avea niciun mister pentru ea. Câmpurile nesfârșite, satele adormite, câinii legați la porţi, toate neschimbate din septembrie, de când începuse naveta la școală. De fiecare dată când făcea drumul ăsta, îi părea că dura o veșnicie călătoria. Mai întâi cu autobuzul, până la Lipova, apoi cu trenul până în oraș. Aceeași lume i se perinda prin fața ochilor în fiecare săptămână și, totuși, în vinerea aia, mai mult ca oricând, căuta ceva, oricât de neînsemnat, măcar câteva cuvinte spuse în șoaptă ar fi fost de ajuns să-i dea o fărâmă de speranță.   

Își amintea cât de fericită fusese atunci. Intrase la facultate. Avea să fie profesoară. Avea să-i învețe pe copii să vorbească îngrijit, să iubească poezia, să creadă în cuvinte. Și toate astea sunau a viață, a drum înainte, a vis împlinit. Dar apoi veniseră vorbele mari, cu greutate, recitate cu patos revoluţionar de tovarășa cu propaganda, cum i se zicea prin sat. Dădea și ea din cap împreună cu ceilalţi profesori.                                                                                

– Da, da… desigur, murmura. Ȋnăuntru, însă, ceva se strângea ca o frunză uscată.           

Acum, după trei luni la catedră, nu mai voia decât să ajungă acasă. Două zile în oraș. Două zile în care să-și spele mintea și sufletul de mâzga vieţii de zi cu zi. Sâmbăta seara își îndesa căciula de blană pe cap, se înfășura în eșarfa groasă și ieșea în frig. Putea să bată crivățul, să ningă ca-n versurile lui Esenin, nu conta. Mergea la teatru, unde respirațiile pluteau albe în sala rece. Acolo, în întuneric, sorbea fiecare cuvânt, se hrănea cu intonațiile cu dublu înțeles, de parcă atunci când își ascundea zâmbetele în colţul gurii îi trăgea și ea în piept pe cerberii de la cenzură. Regele Lear, Velásquez, Arturo Ui. Ei o făceau să creadă pentru două ore că lumea încă mai are sens, că totul, toată viața asta cenușie, se poate salva printr-o replică subversivă, printr-un gest ambiguu. Apoi ieșea iar în noapte, se urca în firobuzul înghețat, cu aburii gândurilor risipiți pe geamuri, și se gândea că da, poate visul ei n-a murit chiar de tot, doar stă ascuns undeva, zgribulit, așteptând o primăvară care s-ar putea să nu vină vreodată.                                                                                                                                  

Când avea ocazia, se ducea la concerte, la filme, oriunde putea uita. Dar uitarea nu ținea mult. În fiecare noapte o aștepta aceeași imagine, mereu la fel de limpede. Se întâmplase cu câteva săptămâni în urmă, într-o seară când îi venise rândul la serviciul de seară la telefonul școlii, ăla mut care nu suna niciodată. Dar ea trebuia să fie acolo, că așa se făcea. Ordine de sus, fără întrebări. În lumea ei, rezistența era inutilă, acceptai și mergeai mai departe. Și-a luat cu ea cartea cumpărată la librăria din centrul orașului, de lângă fântâna cu pești. S-a așezat sub lampa cu un singur bec, ţinând Psihanaliza focului pe genunchi. Citea, fascinată de cum Bachelard vorbea despre foc ca despre o schimbare, despre ardere și renaștere, și se gândea că numai un incendiu uriaș ar mai putea schimba ceva în viaţa asta lor plină de resemnare și minciuni. Privea flăcările din sobă, hipnotizată, gândindu-se că focul e și sacru, și demonic, în același timp, tentaţie și vină, și că poate fiecare om poartă în el un mic iad pe care-l îngrijește în tăcere. Și atunci ușa a scârțâit și zgomotul pașilor s-a lipit de pereți, tiptil, ascuns, și odată cu el a intrat și mirosul de mahorcă și vinars, un miros pe care l-ar fi recunoscut dintr-o mie.                                                                          

– Bun lucru, domnișóră! Am vinit să vă țân o ţâră di urât, a zis el, și rânjetul i s-a întins pe fața buhăită de băutură.                                                                                              

I s-au muiat genunchii, ca de fiecare dată când o atingeau priviri murdare pe stradă, mâini care se strecurau pe lângă ea în tramvai, atingându-i trupul, ca din greșeală, gesturi obscene însoţite de zâmbete batjocoritoare. Nu l-a privit. Nu, n-a vrut să-i arate teama. Bărbatul se apropia încet. Mișcările îi erau studiate, sigure, ca ale unei fiare care-și adulmecă prada. Ochii îi scăpărau scântei reci. Fata a simțit cum din pereți creșteau tentacule invizibile, încolăcindu-i-se în jurul gâtului. S-a oprit în spatele ei și respirația lui i s-a înfipt în ceafă ca un fier încins. Două palme grele pe umeri, apăsate cu putere. Apoi, din senin, un trosnet în sobă, o rafală de vânt intrată prin horn. I-a simţit ezitarea și n-a mai stat pe gânduri, a ţâșnit de pe scaun, l-a plesnit cu cartea peste față. Fugea oarbă pe coridorul rece, prin bezna de afară, cu sângele țiuindu-i în urechi, cu frica arzându-i în piept. Alerga, alerga, cât mai departe de focul care părea că o urmărește ca o pereche de braţe hulpave.                                               

Când a ajuns înapoi, tremurând, în cămăruţa închiriată într-o cocioabă din sat, și-a pus o oală la fiert pe șpoiert. A luat ibricul de tablă cu smalţul sărit și și-a turnat peste ea apă fierbinte. Peste păr, peste față, peste gât, peste umeri, peste sâni. Peste tot unde zăboviseră ochii lui lipicioși, scârboși. Şi-a frecat pielea până i s-a înroșit, dar tot i se părea că nu scapă, că nu se duce de pe ea privirea aia verzuie de pisică sălbatică. Livezan, bărbatul bun la toate, îi ziceau. El tăcea și ștergea praful în cancelarie și se uita la ea cu ochii ăia care o dezbrăcau fără să clipească.                                                                                                                                 

Autobuzul s-a zdruncinat și zgomotul a readus-o înapoi. În stația următoare, ușile s-au deschis ca respirația sacadată a unei ființe uriașe care refuză să meargă mai departe, lăsând femei cu basmale trase peste ochi și bărbați cu gumarii înnoroiți să se urce, gâfâind, cu desagii grei și coșurile pline ochi. Mirosea a fum, a grajd, a sudoare, și se îmbulzeau unii în alții, dădeau „zâua bună” sau întrebau „mèi la piaţ” fără să mai aștepte răspuns. Ea stătea cu urechile ciulite, să prindă din zbor o aluzie cât de mică la ce se întâmpla de câteva zile în oraș. Dar oamenii își vedeau mai departe liniștiţi de viaţa lor și nimic nu părea să tulbure mersul lucrurilor.                                                                                                                

Apoi a urcat el, cu paltonul lung și gulerul de blană, cu servieta lustruită și ștaif de persoană cu funcţie importantă, și ea l-a recunoscut imediat după ticul ăla stupid cu care-și împingea pe nas ochelarii cu rame negre. Părea că pierduse ceva din aura aia de șef pe care o afișa de obicei. Era agitat, ochii îi fugeau în toate părţile peste marea de oameni, de parcă ar fi căutat și el un semn. „Ȋi e teamă. Se străduiește din răsputeri să pară calm, dar îi e teamă. Asta înseamna, cumva, că…,” și-a zis fata. N-a îndrăznit să ducă gândul până la capăt. Ar fi prea frumos, prea ca în cele mai îndrăzneţe visuri. L-a privit atentă, strângându-și mai bine haina pe ea, cuprinsă dintr-o dată de frig, frigul ăla care vine din rărunchi, nu de afară. Nu-l văzuse decât o singură dată și totuși amintirea era acolo, în minte, vie, imaginea scrijelită ca o tăietură veche care nu se mai închide, și și-a coborât privirea. Nu de frică, ci de rușine, o senzaţie care nu pleacă indiferent în câte ape ai spăla-o.                                                                           

Şedința avusese loc cu două luni în urmă. Anunțată brusc, nimeni nu știa de ce, dar le era limpede tuturor că trebuiau să fie prezenţi, că așa se face, că altfel nu știi ce te paște. Ea nu era sigură dacă să se prezinte sau nu, că nu semnase actele, nu intrase în Partid, rezistase, Doamne, rezistase, cu îndârjirea aia tăcută care era una din moștenirile de  familie, împreună cu obsesia punctualităţii și cerceii străbunicii. Dar cu Tănăsescu, adjunctul, nu te puteai pune. Profesor de educație fizică, omul cu apucături de cazarmă – „ascultă comanda la mine, poziția de drepți, privirea înainte, executat!” – și elevii tremurau ca varga. Când intra în cancelarie, nu cuteza nimeni nici să respire până nu pleca.                                                                        

A intrat în sală în ultima clipă. I-a găsit pe toți acolo, aliniați cuminți în jurul mesei ca niște elevi prinși cu tema copiată. S-a așezat pe locul liber din fundul sălii. Apoi a apărut Tănăsescu, cu pieptul umflat de solemnitatea momentului, dându-și importanță, și în urma lui directoarea Vaida și nimeni altul decât bărbatul cu ochelarii negri, tovarășul Târziu, de la inspectorat. Și fără introducere, fără nimic, a început:

– Stimați tovarăși, scopul ședinței noastre este să curățăm această instituție de elemente negative.                                                                                                                  

Liniște. Ca-ntr-un spital unde pacienții așteaptă diagnosticul să cadă peste ei ca securea călăului.                                                                                                                         

– După cum bine știm, rostul școlii este formarea omului nou. Rostea cuvintele cu vocea aia de tinichea, aruncând lozinci în stânga și-n dreapta, până a stors și ultima suflare din încăpere. Toți priveau înainte, cu fețe golite de viață, ca și cum ar fi purtat una și aceeași mască, de sub care frica se scurgea în valuri. În conformitate cu directivele Congresului al XIV-lea al PCR…                                                                                                                             

S-a înecat de-atâta zel și a dat să apuce carafa de pe masă, dar Tănăsescu i-a luat-o înainte. I-a turnat apă în pahar, fără să-l privească. Din leu-paraleu devenise un mielușel behăind servil, îngenuncheat sub noul dumnezeu de la Centru.                                                      

Și apoi securea a căzut.                                                                                               

– Având în vedere faptele de o gravitate maximă petrecute în data de 2 septembrie 1989, care conform Codului Penal se încadrează drept crime împotriva siguranței statului, supun la vot eliberarea din funcția de conducere a tovarășei Elena Vaida.                                              

Şapte mâini s-au ridicat în aer, una după alta, parcă trase de sfori invizibile, ținute sus de nimicul din tavan. Secunda a stat locului, aerul a refuzat să circule și ea a rămas cu mâinile la spate, neputincioasă, de parcă nu mai era acolo, ci doar umbra ei, privind scena printr-o fereastră murdară. Şi în fereastra aia se vedea lumea lor. Gri, vlăguită, pierdută în muţenie. Nu înțelegea nimic, nici cuvintele, nici votul. Se abandonase într-o așteptare surdă, voia să vină cineva, s-o scuture, să-i strige trezește-te, nu-i adevărat! Dar n-a venit nimeni și ea a rămas acolo, cu trupul amorțit, cu mintea captivă între pereții camerei, refuzând să prindă sensul a ceea ce se petrecea. Colegii ei stăteau cu privirea în gol. Speriați ca niște pui de găină duși la tăiere. Țepeni pe scaune, nici să clipească nu mai cutezau. Nimeni nu voia să pară că s-ar alia cu ea sau, mai rău, că ar opune rezistenţă. Nu se îndoia niciunul că asta i-ar fi putut costa. Liniștea, funcția, familia. Tensiunea plutea peste capetele lor ca un fir întins prea tare, gata să plesnească, și ochii celor doi din prezidiu mușcau din ea ca dintr-un fruct trecut, moale, mustind de rușine. Și atunci, fără să știe de ce, fără să vrea, din reflex sau din groază, a ridicat și ea mâna. O mână străină, o mână care nu-i mai aparținea.                                   

– E cineva împotrivă? Se abține cineva? În urma votului exprimat…               

Cuvintele curgeau ca zoaiele dintr-o găleată spartă. Şi ea le auzea, simţea cum i se lipesc de piele, dar nu le deslușea, nu le putea prinde, doar vibrația lor i se lovea de tâmple, ca un bâzâit de muscă prinsă într-un borcan. A aflat mai târziu, din șoapte, din frânturi de propoziții rostite în fugă pe coridor, ce fusese de fapt marea crimă, abominabila faptă împotriva statului. Cu două luni în urmă, un cioban trecuse cu turma peste graniță în Ungaria. O nebunie de om sătul de foame și de lipsuri. Ȋn lumea lor, o lume cu susul în jos, a fi asociat cu un frontierist era crimă capitală, o vină care se lipește ca funinginea de ziduri. Era nevoie de vinovaţi, așa că primarul, soţul directoarei, a fost trimis la închisoare, iar soția lui, destituită.                                                                                                                                        

Din ziua aia, n-a mai putut s-o privească în ochi pe doamna Vaida. Nici pe ea însăși. „Nu ești cu nimic mai bună decât ceilalţi. O lașă, asta ești.” Vocea îi răsuna în minte, o urmărea peste tot. Noaptea, tresărea prin somn, lac de nădușeală. Se lovea peste gura care tăcuse. Ȋși zgâria mâna care se ridicase singură.                                                                                 

Acum, privind pe fereastra autobuzului, i se părea că aerul mirosea la fel ca atunci, a lemn ars și a rușine. Când au oprit din nou, fata a suflat peste geam, aburindu-l, a scos batista din mânecă și l-a șters repede, doar ca să vadă ceva, orice. Încă mai aștepta un semn, o privire scăpată din neatenție, un gest discret, o sprânceană ridicată cât să spună gata, s-a pornit, nu mai e cale de-ntors. Dar nimic. Toate mergeau mai departe, exact la fel, ca și cum ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de toate celelalte. Și atunci a zărit-o. Cu basmaua roșie aprinsă, legată peste coafura proaspătă, fâlfâind ca un steag într-o mare sură de haine mohorâte. Învățătoarea. „Să nu cumva să urce, să nu cumva să trebuiască să vorbim,” a gândit fata, și s-a simţit de parcă primise o izbitură direct în stomac.                                                                              

Se gândea la discuția de ieri. I se zbătea în cap ca un canar închis într-o colivie prea strâmtă. Își amintea totul, până la cele mai mărunte detalii. Izul amărui de năut care se ridica din ceașca directoarei. Dogoarea sobei care i-a pârlit mâna când s-a apropiat prea mult. Raza aia căzând pieziș prin fereastra cu dâre de murdărie, ca o lamă peste portretul de deasupra ușii, mereu acolo, mereu privind. Aerul rece care a năvălit în încăpere odată cu tovarășa învăţătoare Căţui și cei șase copii din ciclul primar. De câte ori ajungea aici cu gândul, se rupea filmul. Nici pământul nu se mai învârtea. Lumea se oprea în loc și trebuia s-o pornească din nou.                                                                                                                                 

A răsuflat ușurată când s-au închis ușile. Prezentul revenea încet, cu un horcăit de motor sfârșit de oboseală. Basmaua roșie nu s-a urnit din loc, a rămas acolo clipind ca un ochi la pândă. Nu avea nicio îndoială că de data asta n-ar mai fi fost în stare să-și stăpânească furia. Ieri, privirile directoarei i-au retezat fraza la jumătate, dar acum, dacă s-ar dezlănţui, n-ar mai putea-o opri nici cu Miliţia. Retrăia din nou totul, clipă cu clipă. O vedea pe învăţătoare trântindu-și geanta pe birou, în picioare, cu spatele la ei, uitându-se pe fereastră. O auzea zicând:                                                            

– Hai, Abrudan, dă-i drumu’, da’ tare, să te auzim.                                                                  

Elevul s-a pornit să turuie fără oprire, înghesuind cuvintele de parcă nu era destul loc pentru toate.                                                                                                                                    

– Republicămăreaţăvatră călitănfocdebătălii înfloritorpământalpăcii republicăslăvităfii.           

– Dă-o-ncolo, măi, Abrudane, așa te-am învăţat eu să reciţi? s-a burzuluit ea. Murariu, zi tu mai departe, hai.                                                                                                                              

Eleva și-a netezit șorţuleţul de culoarea cernelii, și-a îndreptat privirea înainte, enunţând clar fiecare cuvânt, ca și cum ar fi vorbit cuiva niţel surd:                                          

– Sub steagurile aurorei purtate-n slavă de partid, înaintăm toţi fiii muncii, un singur… un singur…                                                                                                                          

Obrajii fetiţei s-au făcut roșii ca merele răscoapte. Lacrimile îi cădeau în picuri mari peste gulerul alb al uniformei.                                                                                                       

– Un singur grai, un singur zid, Murariu! Nici atâta nu ești în stare să ţii minte, toanto? a izbucnit tovarășa învăţătoare, ridicând braţele către tavan de disperare. Vai de capul vostru, de nătărăi ce sunteţi! Mai sunt zece zile, zece, nu o sută, până la Ziua Republicii și voi? Voi ce păziţi? Cum să ne prezentăm cu așa ceva la serbare? Ne facem de mirul lumii.                           

Ȋși amintea, ca prin ceaţă, cum i s-a pus o pată pe ochi și n-a mai văzut în faţă decât scântei. Simţea cum ieșeau din ea șuvoaie fierbinţi ca dintr-o sobă încinsă, și ea nu mai avea nicio putere asupra lor, nu le putea controla, și ele se prefăceau în flăcări, și pârjoleau totul în jur.                                                          

– Chiar nu mai aveţi pic de demnitate, de decenţă? Ȋn Timișoara oamenii sunt hăituiţi pe străzi, arestaţi, bătuţi, împușcaţi pe treptele catedralei și dumneavoastră vă arde de… de închinat osanale? Ce mesaj le transmiteţi copiilor?                                                                      

A rămas o vreme cu ochii atârnaţi de peisajul care aluneca pe lângă fereastra autobuzului. Şi-a lipit palmele de geam, imaginându-și că atinge cu vârfurile degetelor cenușiul câmpiei, golul lăsat în urmă de frunzele căzute din pomi, noroiul uliţelor, sprânceana încruntată a cerului de decembrie. La un moment dat i s-a părut că zărește tricolorul fluturând printre brazde. „Văd c-am luat-o și eu razna, cu atâtea steaguri purtate-n slavă de partid,” s-a luat ea singură peste picior.                                                    

Şi atunci, prin geamul aburit, i s-a părut că vede o siluetă. Nu părea să aibă mai mult de cincisprezece ani. Faţa de copil, cu pieliţa fragedă. Zâmbetul larg, cât toată câmpia. Privirea îndreptată în sus. Braţul în care legăna un tricolor. S-a ridicat puţin de pe banchetă, să se asigure că nu visează. Nu, băiatul chiar era acolo, înfipt între brazdele îngheţate, drept ca un copac tânăr. Ar fi vrut să-i strige șoferului să oprească, să alerge la el, să-i spună nu te da bătut, nu ești singur. Se uita la ceilalţi călători, care-și vedeau mai departe de treburile lor, și se întreba dacă nu cumva își inchipuia toate astea. Poate era doar rodul fanteziei ei, nimic mai mult. Sigur imaginaţia îi juca o festă. S-a așezat la loc, nesigură, șovăind. I-a făcut totuși cu mâna, dar mai mult din resemnare, ca și cum și-ar fi luat rămas bun de la vise, de la speranţă. Băiatul i-a răspuns. A ridicat drapelul spre cer, ca o făgăduinţă. Norii de deasupra au clipit și au lăsat să cadă pe pământul rece mărgelușe argintii. Atunci a observat gaura decupată în mijloc, unde era galbenul.

Era prima nea din iarna aia.