(Nu moartea, ci viața lovește).

Nu moartea, ci viața lovește, iar eu am mâinile obosite din vremea celor părăsiți. Degetele sunt grilaje, lumina rămâne dincolo și parcă ieri înfrumusețam fântâni. Iubirea și moartea sunt inseparabile. Indrăgostiții așteaptă trenul întinși pe linii, deși în lanul de grâu lumea e mult mai mare. Sufăr de galben, altă culoare ar fi în plus, dar pentru cel iertat încă am putere să rup o pâine caldă. Suflu cu putere, aburul iese drept, în mijlocul străzii cad bolnavi prea singuri pe care îi ridic, apoi le car apă, apoi le spăl viețile. În palmele mele coboară îngeri. Câte doi.

(După-amiaza am petrecut-o în cabinele de probă).

După-amiaza am petrecut-o în cabinele de probă, unde am îmbrăcat o mulțime de rochii, doar pentru a fi începutul unui lucru nou. Și ca să fiu sigură de reușită le-am îmbrăcat pe dinăuntru, deși asta mă va forța să tac mai mult. Cabinetele de probă au capricii și multe oglinzi în care lumina se împarte egal la singurătate. Am râs încontinuu, sardonic, făcând piruete scurte, făcând piruete lungi cu toate cusăturile spre exterior. Mi-ar fi plăcut să fii cu mine și să mă fi văzut cât de fericită am ieșit de acolo în rochia mea de piatră.

(Începuse vara în Varșovia).

Începuse vara în Varșovia. Învățasem să pilotez un avion de vânătoare pe care-l curățam cu grijă de nori. Toate erau fragile, mai ales aripile. Într-o zi m-am înălțat mai mult decât mi-a fost permis. Busola a încremenit, altimetrul s-a dat peste cap, mă înconjurase până și ceața. Răspundeți, răspundeți!, strigam în pumni. Nimic nu mai recunosc, așa cum nimic nu mă mai recunoaște. Mă voi prăbuși, mă voi prăbuși! Solicit ghidare de la sol! Dar nimeni nu auzea cum nu-mi era frică de moarte, ci doar îmi părea rău pentru tot ce am zis că fac mâine și pentru tot ce n-am zis. Zburam triunghiular deasupra locului unde ultima dată hrănisem câteva lebede. Începuse vara în Varșovia. Eram singură pe cer.

(Rescriu istoria tuturor căutărilor mele).

Rescriu istoria tuturor căutărilor mele. Trecutul se chinuie ca un șarpe care-și înghite coada. Dacă primesc ajutor, aud strigând un cor de voci joase :”ți-am zis eu!” și atunci opresc alarmele ca să mai dorm puțin, în timp ce planeta se rotește invers. Tristețea de la sfârșitul petrecerii doare mai mult decât pot îndura, la fel ca tot ce e atins de iubire, iar eu am amintiri doar cu broaște țestoase pe care le aleargă în fiecare zi un antrenor de îngeri. Îmi acopăr umerii, apoi bubele din genunchi. De ce o fi așa de frig în biserici?

(Cineva, nu știu cine, îmi cotrobăie somnul).

Cineva, nu știu cine, îmi cotrobăie somnul. Poate caută un refugiu sau poate pune la loc un vis, fără să știe că îmi duc viața într-un singur cerc, alături de cei care suferă de rătăcire. Era în anul când ploua doar la ferestre, iar poștașii cu barbă ocoleau tot pământul să îmi aducă biletele de dragoste dintr-un sertar suprarealist, în care ceasul tău de mână arăta mai mult cu 20 de ani. Nu știam să citesc pe limba ta, plângeam în hohote pe marginea patului cu cearșafuri de unică folosință, în care apoi înfășuram înecații, să îi duc la mal. La sfârșit am rămas cu nemărginita frică de a dormi pe întuneric, făcută ghem, cântându-mi singură.