În amintirea celor care nu mai prind iernile lumești.
Îmi ești iarnă, umbră anume!
Rece, lină, trecătoare,
Îmi ești ruga ce se spune
Azi în prag de sărbătoare.
A mai venit o ninsoare,
Am mai prins un vis târziu
Şi în iarna asta mare
Dorul meu e tot mai viu.
Sub troiene adormite
S-ascund ochi ce nu mai plâng,
lar în inimi obosite
Doruri multe se răsfrâng
Ninge greu peste tăcere,
Peste case și morminte.
Un suspin ca mângâiere
Se așează în cuvinte
Și în clipa cea târzie,
Printre fulgi ce rătăcesc
O neliniște învie:
,Unde ești? Te mai găsesc?”
Oare-n cer ninge, Doamne?
Oare acolo e Crăciun?
Oare cei ce nu-s la masă
Stau cu îngerii de-Ajun?
Iarna, Doamne-i, o minune!
Prinsă-n strai ce strălucește…
Dar, ce are a ne spune Dacă cel drag ne lipsește?
