Dimineaţa aceea era verde, verde, atât de murdar de verde încât nici măcar nu mai era dimineaţă: cum să spui că venise vremea să te ridici din pat când doi dintre cei trei sori, trei dintre cele patru luni şi patru dintre cei cinci copii îţi străluceau deasupra capului gata să-ţi producă insolaţia indispensabilă împlinirii vârstei de patruzecişipatru de ani? Dimineaţa era verde – fiere, dulceaţă de otravă picurată în suflet mii de zile una după alta, dar şi verde crud ca vârful de ramură de alun ce fusese cândva tăciunele cernit-roşiatic din vatra închipuită de propria inimă. Dimineaţa nici măcar nu era – plecase demult.

Târziu după ora unsprezece din seara zilei precedente, dar cu certitudine încă ieri, CălinşiCătălin făcu în sfârşit ceva memorabil: un infarct. Chestia îi ieşise perfect, la o adică putea lua premiul pentru scenariu – deşi, cu ce sfori se trag acolo, n-ar fi de mirare să i-l sufle un guturai; cu trei, chiar trei virgulă paisprezece clipe înainte, dobândi revelaţia a ceea ce avea să urmeze, secunda zero găsindu-l dacă nu pregătit, conştient. Ieşirea, scurta vizită Dincolo, fusese suficient de teatrală, mai puţin faptul că nu avea şliţul închis: mâna dreaptă la inimă (mamă-mamă, câte semnificaţii, ce resurecţii arhetipale), capul lăsat într-o parte (mamă-mamă idem) şi darea pe spate din fericire de-a lungul canapelei recondiţionate cu ajutorul cumnatului cel mare. Distribuţia, pe măsura evenimentului: fiul fratelui privindu-l năuc din dreptul uşii, mama soacră strigându-şi fiica şi punându-i telefonul în mână cu lămurirea “cheamă, fă, salvarea, doar nu vrei s-o sfeclească înaintea mea” şi băieţelul lui abia întors de la joacă cu gândul – ar fi pariat opt la unu – că na, s-a dus bicicleta promisă de tăticu!

Chiar înainte de prima oră şapte a zilei următoare, aceeaşi distribuţie – mai puţin băieţelul, trimis la apartament la mama mare, şi cumnatul plecat la serviciu: soţia punându-i perina sub cap cu indispensabila observaţie “dacă n-ai grijă de tine, n-am ce-ţi face”, soacra cu ceaiul de rostopască gata fiert şi pegătită să-i povestească prin ce-a trecut ea, da’ prin ce-a trecut bietu’ bărbatu-su (personaj de mitologie, saga şi patru telenovele în curs de reprogramare), plus nepotul hlizindu-se şi şoptindu-i cu vocea în schimbare “eu ar trebui să-ţi zic mersi, unchiule, că aşa m-am scos de la şcoală ieri şi azi”. A, era să uite: plus el însuşi, CălinşiCătălin, la fel ori aproape la fel ca înainte de minutul Ţâ.

Bun. Ceva părea schimbat şi dacă părea – era. În realitate ori în propria sa imaginaţie, aproape că nu mai era nici o diferenţă, cele două lumi atingându-se dureros într-un punct anume din apropierea tâmplei sale stângi, loc marcat şi acum de un cucui cât cireaşa. Termenul de comparaţie, cireaşa adică, era de pe mămăliga pe care colegii de-atunci, isteţi până la genunchiul broaştei, i-o serviseră cu titlu de tort de nuntă. Asta se întâmplase cu vreo zece ani în urmă, la care acum se gândea dacă să adauge ori să scadă cele câteva ore în care se-nvârtise năuc pe holul maternităţii, când, chinuită de durerile facerii, nevasta-i aruncase un “şi dacă nu-i al tău, ce?” Cealaltă poveste, cea cu cucuiul, se petrecuse cu doar trei săptămâni în urmă, şi de vreo zece zile nici nu-l mai durea aşa tare. La ce bun să-l mai doară? în zilele astea din urmă avusese de lucru până peste cap, iar cei de-acasă şi invitaţii lor l-au ajutat cum au putut: băiatul (al lui, era sigur de opt ani şi o lună, de când îşi făcuse testul) organizase primul său chef de cartier, mama soacră decisese că trebuie spălate borcanele pentru pus murături de iarnă, “că nu-şi strică toţi sănătatea cu chimicalele de la supermarket”, iar cumnatul de-al doilea îşi vizitase sora să-i plângă pe umăr, la propriu şi cu hohote întrecând televizorul, că-l părăsise şi a patra logodnică din anul ăla.

Atunci, pentru prima oară, Călinşi Cătălin văzuse verde în faţa ochilor. Este adevărat, tot atunci văzuse verde şi mama soacră, chit că în faţa ei stătea, îmbrăcat în tricoul cărămiziu, neschimbat cu săptămânile, nepotul: însă verdele de-l văzuse soacra era cel de pe sacoul lui “de colecţie”, pe care i-l promisese când încă ezita să-i devină ginere şi i-l cadorisise şase ani mai târziu, cu tot cu eticheta de la reduceri. Pe sacou era o pată, una care lăţise deşirarea din cotul stâng al hainei, cu care se procopsise când alunecase pe treptele de la intrare: venise în ziua aceea ameţit, traversase înainte piaţa centrală şi se alesese cu o raţie de lacrimogene mai mare decât demonstranţii neautorizaţi cărora le erau destinate, numai că soţia nu-i creditase explicaţia nici cât negru sub unghie şi-i trântise uşa în nas. Urmarea a fost că, păşind îndărăt ca racul, s-a dezechilibrat şi a căzut lat pe gazonul curţii, gazon tuns mai rar decât îşi vizita el frizerul, fost coleg de şcoală cu care, din când în când, mai juca şah, plănuind încă nepetrecuta reîntâlnire a găştii de liceu. Cârpă, nu bărbat, avea să-l caracterizeze soacra mai târziu, după ce aflase de la fata ei motivul pentru care, a doua zi, CălinşiCătălin nu se dusese la birou: păi omul ei, fie iertat, a înfruntat în război chestii adevărate – când şi cum, n-a îndrăznit să întrebe, dacă le-ar fi amintit că văzuse în hârtiile de la succesiune că răposatul n-a ajuns niciodată mai aproape de cincizeci de kilometri de front, i-ar fi reproşat amândouă că-i ingrat.

Dar verdele de-l văzuse el însuşi era altfel. Nu o întindere, o pată de culoare despre care să-şi dea cu presupusul că-i gazonul zărea el pe retină de patru, apoi de cinci şi chiar şase ori pe zi, ci un mănunchi de fire de iarbă – şi nici acelea ca smulse tocmai atunci din pământ, ci ca mărite cu lupa, cu nervurile pulsând sub sevă şi suprafaţa aburindă păstrând încă urmele căţărării cine ştie cărei buburuze. Se trezea cu imaginea asta din senin, indiferent că avea sau nu pleoapele coborâte, şi, până să dispară, trecea timp cât să fiarbă un ou tare. Şi pentru că avusese destulă vreme s-o facă, le numărase: i-a fost teamă că-i vor ieşi la socoteală patruzecişipatru, dar erau exact de două ori pe-atât. Toate, aici era problema, înnodate spre vârf. Unele ca nodul de cravată sau ca cele de şireturi, cu şi fără fundă, altele ca legăturile de la mâinile ostaticilor sau ca cele ale odgoanelor de pe corăbii, cu trei, patru sau cinci bucle, ca ghemotocul gordian ori – câteva numai, care se şi desfăceau dacă-l prindea strănutul văzându-le – cu un nod simplu, ca un laţ de prins gutuia de pe creanga cea mai de sus. Toate, înclinându-se spre dreapta dacă el ridica piciorul stâng – şi unul singur, dintre cele cu nod simplu, galben de la jumătate în sus.

Singura zi în care vedenia nu-i dăduse ocol fusese cea de ieri, cu infarctul. Pe la prânz, când era convins că scăpase, băuse chiar o vişinată, să-i fie de noroc. Și-i fusese: ambulanţa pe care-o chemaseră ai săi era deja trasă pe trotuarul celălalt, să le aducă o parte din mobilă părinţilor medicului, proaspăt mutaţi acolo. Noroc era şi că nu trebuiseră să-l ducă la spital, îl recuperaseră pe loc – zic ei, în nici cinci minute, dar el ştia că a stat Dincolo cât de-un concediu. Şi cât a fost acolo, a stat în iarbă: tot cu fire înnodate, însă îngălbenite ca acela, singurul, care se desfăcea la orişice strănut. O câmpie întreagă de fire ca muştarul, că nici prin gând nu-i trecuse să numere ceva ori să se-ntrebe, din toate, care-s ale lui. Aşa că, revenit, se hotărâ să povestească: noaptea, înainte a de îndrăzni să închidă iar ochii, pentru somn, nevesti-si, care-l strânse în braţe să-i dea curaj; apoi mamei soacre, dimineaţa, bătrâna reuşind să-l amuze, ca niciodată, punându-i de mic dejun, pe-o farfurie, câteva macaroane înnodate, fierte şi date prin unt, să-i lunece mai bine; şi la urmă nepotului, cu care rămăsese singur cât femeile s-au dus la cumpărături, căruia i-a destăinuit planul său pentru a doua zi – să iasă în curte, la aer, şi să se plimbe de-a buşilea prin iarbă până găseşte un fir înnodat, măcar unul. “Îmi pare rău, unchiule” îi răspunse flăcăul, afişând zâmbetul celui care tocmai a cucerit lumea, “dimineaţa de tot m-a pus mătuşa să tund gazonul, eu i-am zis că nu cred în superstiţii, dar m-a contrat zicând că treaba semnelor e să însemne întotdeauna ceva. A, şi să ştii că nu la cumpărături s-au dus, ci să-ţi dea de dezlegare: vezi, au luat fotografia din vitrină”.

După-amiaza aceea era verde, de un verde atât de puternic încât nu-l putea privi fără să-şi ducă mâna streaşină la ochi. Sorii pe care-i ştia se adunaseră unul într-altul, până deveniseră unul singur, şi lunile la fel, toate patru – iar cei cinci copii intraseră, unul câte unul, pe uşa dormitorului şi se aşezaseră pe acelaşi scaun, contopindu-se şi întinzându-i un pacheţel mic, legat în grabă cu un fir alb-roşu, ca de mărţişor: “La mulţi ani, tati, e ceasul ăla electronic al meu care-ţi place, dar să ştii că bateria mai ţine”. După-amiaza era verde – codru, aer sănătos de pădure prin care avea să mai treacă mii de zile una după alta, dar şi verde uscat, ici şi colo, ca pentru seara care, oricum, la un moment dat va veni. După-amiaza nu mai era decât el, Călin – Cătălin plecase demult să dezlege, rând pe rând, firele.