Era un frig de Siberie. Lucru rar în Timișoara. Pisicile, care altfel lâncezeau pe pajiștea din spatele blocului, stăteau acum ghemuite în cotul țevii de la centrala de bloc. Le admiram de sus blana pufoasă, perii fini ai mustăților și ochii rotunzi, ce mă priveau cercetător. Și la mine era rece, poate chiar mai rece. Caloriferele refuzau să-mi mai ofere căldură, iar gazul părea pe vecie închis. Ușa apartamentului s-a deschis ca o pleoapă uscată, și eu am ieșit afară.

Pe Milan l-am găsit în apropierea restaurantului sârbesc, sorbind grijuliu dintr-un ceai fierbinte. Stătea pe terasă, cu spatele la un radiator vertical. Alături de el erau mai mulți băutori de ceai, care suflau și respirau într-un sincron încărcat cu promoroacă. I-am admirat din capul străzii, pe când îmi tocmeam libertatea cu un vardist aprig, bine înfofolit în hainele statului și cu mustață.

Încerca să-mi dea amendă pe motiv de bicicletă.

– Vă pot invita la mine, să bem un pahar de vin fiert cu arome de paradis.

Era pe aproape de neînduplecat. Sau frigul năprasnic, ce făcea pomii să sune a gol, îl împiedica să deschidă gura. Hamsterul de sub nas îi atârna pleoștit și cenușiu. Părea mort, ud și uitat de stăpân. Vederea lui îmi provoca o mâncărime netratabilă.

– Vă pot lăsa o mână sau vă pot compune poeme în metru iambic.

– To be or not to be, șopti vardistul îngândurat.

– Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îl încarcă; / Tresărind în cercuri albe / El cutremură o barcă.

– Ah, mierea buzei tale am gustat-o / A buzei tale coapte, amorul meu / Zăpada sânului eu am furat-o, / De ea mi-am răcorit suflarea eu;

Vântul sufla cu putere, făcându-mi pleoapele să atârne grele și lipsite de viață, pe când, pe sub ele, mici cristale de gheață se prelingeau printre brazdele obrajilor. Vardistul îmi întinse insensibil procesul-verbal și se depărtă legănându-se în ritm iambic.

Cam pe atunci l-am văzut pe Milan, înconjurat de aburi și de un halou misterios. O Fata Morgana cu barbă și plete albite de vreme.

– Ia loc, omule! Șezi și te încălzește.

Milan e un tip înalt, cu capul aproape de plafonul norilor, de unde privește cu condescendență pe toți cei ce se află întâmplător în jurul lui. A fost jucător de baschet, la ceva lei din Banat. Acum doar animator de străzi. Cu plete și cu norocul scurs în rigolele pline de morse albe cu păr pe piept.

M-am așezat pe un scaun de fier încins, urându-mi turul pantalonilor, mult prea subțiați. A trebuit să mă mișc spasmodic pentru a-mi elibera surplusul de energie, încălzind scaunul. Milan a așteptat răbdător, dând cu deferență din bărbie. Comeseni îl imitau absenți. Ceaiurile făceau o atmosferă încinsă.

– Te-am urmărit cum valsai pe bicicletă, imediat ce ai trecut de Catedrală. Păreai împins de la spate de o necesitate sufocantă, de un vânt rebel de primăvară. Vesta reflectorizantă te izola de lumea cenușie, obligându-mă să-ți observ cele mai delicate cute și stări sufletești.

O mână acoperită de o mănușă pentru MMA, din care ieșeau mici degete vineții, îmi așeză în față, pe un șervețel alb, o cană sidefie plină cu un lichid verzui și aromat.

– Ceai verde, pentru cei puternici, mă lămuri Milan.

Mi-am pus palmele în jurul porțelanului chinezesc și am respirat schije de gheață.

– Îmi aduc aminte de un meci din Rusia, începu Milan, văzându-mă aproape liniștit. Sala nu era încălzită. Fochistul fugise cu fiica directorului complexului și acum era pescuit la copcă de o echipă în negru, cu cagule de schi pe cap. Un lucru înțelept în frigul de acolo.

Îmi aruncă pe farfurioara de sub ceașcă două cuburi de zahăr brun, care se rostogoliră ca două zaruri, formând prima treaptă din scara către rai.

– Am jucat în haine de ski, cu căști și cu Hero-urile pornite. Ei erau mai lejeri, în haine de înot, cu benzi fluorescente pe spate. Alergam și săream din când în când, de parcă eram niște păstrăvi în călduri. Rușii făceau la fel, respirând cu zgomot și împroșcându-ne cu votcă. Am luat bătaie, îți spun, dar cu greu. De frig, inelul se micșorase și mingea intra doar după ce o ajustai cu foarfeca.

Mi-a întins un fursec, ros într-o parte.

– Am colindat tot Pământul, alături de lei. Uneori aveam unde dormi, alteori ne găseam noi. Uneori mâncam mai bine decât alteori. Antrenorul ne vorbea pe două limbi și ne zicea puii mei. Sau în puii mei. Cine mai știe?

Comesenii stăteau strânși unii în alții și făceau valuri la fiecare vorbă de-a lui Milan. Fusese un mare sportiv, asta se vedea de la distanță.

Am dat să deschid și eu gura, să le spun ceva din preacenușiul zilelor mele, dar nu-mi venea nimic în cap, poate doar amenda atent ticluită de agentul entropic local. Însă tot ce a ieșit a fost o bolboroseală aburindă din ceașca de porțelan chinezesc. Milan m-a ascultat cu atenție, aprobându-mi schimbările de ritm. E un ascultător nepereche, așa cum sunt prințesele și cosițele blonde.

– Cunosc și eu poezii, îmi șopti Ianoș, după ce tumultul vorbelor mele se potoli, îmbrăcate în țurțuri verzi și translucizi. Am fost poet profesionist, pe vremuri, mai completă el, privindu-mă pe sub sprâncenele bogate, cu mult subînțeles.

I-am aprobat infernul; fusesem și eu părtaș la efluviunile lui nocturne, atunci când nu-și mai încăpea de vorbe și trebuia să-l legăm în mijlocul Pieței Operei, cu burta în sus, de-i ieșeau poeziile ca niște gheizere multicolore, înalte cât turla catedralei, scânteietoare în luciul nocturn al stelelor. Vardiștii stăteau înghesuiți unii în alții, pe sub streșinile din alamă coclită, luând notițe, tăcând încruntați. Erau ca niște hamsteri pătați de neputință. Spre dimineață se desmorțeau, opreau gheizerul și ne trimiteau acasă. După care pluteau ore întregi, în perechi tăcute, pe deasupra cetății, aruncând balastul poetic pentru a ajunge cu bine pe pământ.

Am vrut și lui să-i spun de geamul ciudat de la mine din cameră. Prin care, la orice mă uit, devine cenușiu, de parcă totul e pictat cu zgură și cărbune de Anina.

– Mai stai p-aici? mă scutură cu o întrebare Milan. Noi mergem la Otto să mâncăm gulaș de Szeged. Am cumpărat țelină de lângă lacul Buhui și piper de Nițchidorf. Am auzit că mai ai morcovi crescuți în apa cascadei Moceriș, pătrunjel din pădurea Ezerișel și ciuperci dintre ruinele de la Arcidava. Vrem să testăm o rețetă nouă de gulaș cu ciuperci.

Am plecat după ei, mai înainte ca fuiorul vorbelor să dispară sub zăpada rece și cenușie ce acoperea tăcută străzile Timișoarei.