-Tie, de ce cânți în surdină? Parcă plângi…

– Vreau să te bucur numai pe tine!

Când plecaseră din Sacer, făcuseră o înțelegere. Harpi insistase, știindu-l bine, cu apucături cu tot. Cel mai mult îl deranja așteptarea, fără rost, la care era supus cu fiecare plecare. Tot la Hipova, ultima oară, răbdarea îi fusese încercată peste orice măsură și îl avertizase că trebuie, neapărat, să lămurească trei lucruri. Primul, rămân ce sunt, prieteni și tovarăși de drum, al doilea, el se consideră mai mult decât un simplu şofer. Sau se despart. Tie, niciodată altfel, direct și rece, îi răspunsese:

– Cum vrei tu. Dar ai grijă, despărțirile dor până dincolo de marginea sufletului. După un timp, când nu te mai împaci cu soarta, în zadar te întorci. Te așezi peste alte urme, pe care nu le poți ocoli, așa nevăzute cum sunt. Chiar dacă te lupți cu tine, și-n somn, cum se zice. Şi, odată cu trecerea timpului, parcă te urmăresc mai apăsat!

– Și atunci nici nu ai pe cine să strigi, nu?, îl întrebase, lămurit, Harpi.

– Așa-i, e ca și cum ai lua o cărămidă dintr-un zid. Nu se surpă, însă golul ăsta – nu de toți trecătorii observat – într-o altă zi poate însemna mult!

– Ce, se grăbise Harpi să afle, știind că dacă-l lasă să se ducă mai departe cu discuția, oricât ar insista, Tie nu se întoarce.

– Nu știu cum să-ți mărturisesc, ține de simțirea fiecăruia şi simțirea nu-i doar o anume stare, ci o sumă păcătoasă de întâmplări, pe care le-a strâns omul de pe drumurile străbătute. Cu voie sau fără voie!

– Tie, lasă-mă să merg până la capăt de gând, simt că e ceasul potrivit să-ți spun cât de teamă îmi este, în ultimul timp, când mă uit la tine…

– Să nu-ți fie!

Tie a vrut să se întoarcă, până la amiază, cel târziu, acasă. Când Harpi a dat să întrebe de ce atâta grabă, în loc de răspuns a fost martor la o scenă pe care nu a putut-o tolera. Dar nu a apucat să riposteze, că tocmai în acele momente Tie, așezat pe bancheta din  spate, cu mâna dreaptă scoasă pe fereastra dreptunghiulară, lungă și îngustă, a slobozit trei gloanțe. Să evite vreo întrebare, deși Harpi era învățat cu orice pornire de-a lui, i-a zis, rânjind nervos:

– Ştiu pe unul care a vrut să-i înşire cuiva zilele pe dunga cerului, neapărat în zori, şi a murit ca ultimul prost.

– Adică? a întrebat Harpi.

– Picat în șezut, rezemat într-un cot, cu o bucată de zid drept pernă … Când ajungem la Sacer, dacă mă înghite neantul sau orice altceva mi s-ar întâmpla, să te cinsteşti, ca şi cum eu aş fi  acolo,  la „Mâțul orb”. Să mergi la coana Rodica,  spune-i că eu te-am trimis şi cere-i să îți povestească, dacă o lasă inima, ceva din momentele din după-amiaza când am devenit bărbat. Ai grijă, să nu te tragă-n partea ei. În tinerețe femeia asta a avut o mare și prea adâncă poftă de viață. Știe toate drumurile spre hău. Atunci, ţinea adunate în gând, toate drumurile străbătute. Când a ajuns la mine, nu-i mai rămăsese nimic de adăugat… Tocmai de asta, dacă o apuca pofta, sau mai de grabă o răscolea vreun dor, se oprea la un câte un nevinovat, cum am fost și eu, lăsându-i de înțeles că pentru ea numai el există. Draci! M-a băgat în magazia plină cu lăzi  și, fără să o intereseze ce face clientela în birt, lăsată singură, și-a scos halatul și s-a apropiat de mine. Era prima femeie pe care o vedeam goală. Am devenit, pe loc, năuc, nici nu mai auzeam nimic! Nu știu cât am rămas acolo. Când m-am dezmeticit,  m-am trezit lungit pe o grămadă de saci,  încă simțeam tot corpul încins, dar nu mai era fierbinte. Acum o simţeam ca un fior! Atât mai rămăsese din arsura care mă speriase. Să-i spui că pentru minciuna cruntă, ce mi-a spus-o atunci – cu care m-a făcut bărbat – nu o iert niciodată!

(Fragment din romanul, aflat în lucru, cu acelaşi titlu)