Matricea existențială a copilăriei este transfigurată literar (dar și plastic, muzical, dramatic, cinematografic etc.) în opera unui creator, mai mult sau mai puțin discret, ori explicit. Spre exemplu, se regăsește în substanța literară a oricărei creații, adeseori autorul fiind el însuși un adult copil sau un copil adult. Este copilăria paradisul pierdut și mereu căutat, este refugiul din infernul existenței înstrăinate de esența sa, este salvarea aproape religioasă pe care o caută orice individ în momentele de cumpănă ale vieții, când ne-am dori să avem din nou vârsta în care suntem lipsiți de orice griji, cu atât mai departe de angoasele experiențelor traumatizante? Copilăria este și vârsta potențialului creator prin excelență, în sensul că izvorul natural al talentului apare atunci, iar mai tîrziu, cultivat, poate ajunge fluviu, ori, ignorat, se risipește ca un firicel de apă vie printre pietrele trecerii, dar nu dispare. Însă nu despre copilărie sunt gîndurile mele, ci despre cum, din copilărie începând, este educată privirea (în sens platonician) pentru extensia lumii, a imaginarului care pune în lumină realul. În acest sens proiecția lumii prin ochii copilului este și imaginarul colectiv, sedimentat prin tradiții, obiceiuri, epos. Este o continuitate între imaginea copilului călare pe un băț care, pentru el este un cal real, sau avion, ori navă cosmică, și imaginea vrăjitoarei din imaginarul colectiv călare pe o mătură zburătoare, sau a vrăjitorului oriental care călătorește cu un covor zburător. Și exemplele pot continua. Să ne oprim la literatură unde realismul magic este o temă încă de dezvoltat. În întreaga istorie a literaturii există elemente de realism magic, de la autorii antici (Homer), la cei renascentiști și medievali (donquijotismul lui Cervantes), la literatura contemporană sud-americană a lui Gabriel Garcia Marquez, Alejo Carpentier, Jorge Luis Borges. În literatura română îmi vin în minte Sadoveanu, Caragiale, Ștefan Bănulescu, Vasile Voiculescu, Fănuș Neagu, ori contemporanii nostri Mircea Cărtărescu, Ștefan Agopian, sau Doina Ruști. Nu îmi propun să fac o analiză tematică, să identific elemente comune, ori diferite în acet vast lecturariu, dar două observații îmi sunt la îndemână. Una este cea deja amintită, cea a presiunii creatoare pe care o impune imaginația ingenuă a copilăriei, dovedită și de personaje copil în multe opere literare care aparțin acestui cadru conceptual, iar a doua este diferențierea între realul magic rural și cel urban, primul cu greuatea amprentei unui timp imemorial, iar cel urban, mai pregnant în scrierile contemporane, dar și el preluând teme consacrate, cum ar fi fantasmele care bântuie noaptea, persoane cu puteri magice, etc. Aceste considerații sunt contextul în care aș înscrie o carte apărută în 2024 la Editura „Leviathan” cu titlul Păpușarnița, a cărei autoare, Lucia Eniu, o subintutilează roman, cu o prefață de Costin Tuchilă, cel care nu ezită să încadreze scrierea în realismul magic, de care aminteam mai înainte. Firul epic al scrierii nu este aglutinat de multe întâmplări, episoade, descrieri amănunțite, ci se desfășoară firesc, ca dintr-un ghem rostogolit care nu se mai oprește pînă nu dispare, dar care, mental, se reconstituie în orice moment. Personajul principal este Zane Capnobatul, nume inițiatic el însuși, criptat ca ființă supranaturală- zane ( cu posibilă origine pre-latină, sau înrudit cu zână, care știe drumul, un peregrin), și cap nobat (nobat cu rezonanțe din persană, unul din sensuri fiind turneu). Oricum este un nume neobișnuit, dar care, în comunitate, face nefirescul firesc și este acceptat, respectat, urmat. Personajul este dintre cei însemnați din naștere, născut cu căiță (înveliș amiotic rezidual la naștere), care, în superstițiile satului, este semnul unui om cu puteri supranaturale, din rândul cărora apar solomonarii.
Narațiunea se produce secvențial, episodic, douăzeci de secvențe în prima parte și cincisprezece în partea a doua, ca etapele inițierii „(vrăjirii”) și restabilirii realului („dezvrăjirii”). Firescul povestirii este simbolic legat de moara unde „se macină făină și se macină vorbe”, unde, în seninul serii târzii, flăcările unui foc de veghe sunt cadrul ancestral în care poveștile spuse devin fapte trăite, amintirile sunt un ”déjà vu”, unde misteriosul morar este ocrotitor, binefăcător, dar și deținătorul unor bănuite secrete, cum este acela de a fi stăpânul norilor, ori enigmaticul vecin purtător al unor întâmplări nemaiauzite. Încă din preambulul narațiunii apare „camera păpușilor”, unde Zane este stăpânul domnițelor păpuși, însuflețite doar în prezența lui, om la care „părul roșcat îi încadrează chipul alb aflat la prima tinerețe”, dar care cu trecerea timpului devine sur și, la final, se poate înălța ușor printre copacii nopții „ca un fuior de fum gros”. El este cel posedat, ca să poată poseda. Și aici este amintit descântecul „vrăjirii”, pe care îl vom regăsi și la sfărșitul narațiunii pentru „dezvrăjire”, ca un joc subtil al sacrului și profanului, care nu încorsetează narațiunea despre viața reală (socială, politică, de zi cu zi) a oamenilor de la sat, dar menține sentimentul de apartenență cosmică a comunității. Tripticul acestor pagini de început (în sensul că sunt trei secvențe) prefigurează dezvoltarea narațiunii în care realul cel mai real este infiltrat de șuvoaiele nevăzute ale unor întâmplări magice, iar efigia personajului principal este proiectată dincolo de timpul profan, la ceasul de taină al nopții. Personalitatea lui Zane devine captivantă prin sugerarea unei biografii speciale : născut însemnat pentru puteri supraumane, este copil hoinar, ucenic de solomonar, inițiat și devenit el însuși solomonar, pietrar, îmblânzitor de cai, morar, vrăjitor care însuflețește fetișuri. El este, înainte de a fi solomonar, un călător printr-o lume reală ca un martor că istoria, oricât de dură și perfidă, nu schimbă reperul ancestral al omului care comunică la fel/constant, indiferent de întâmplări, în mod fundamental, cu cosmosul, cel de care este însuflețit și pe care îl însuflețește.
Cartea este o poveste frumoasă despre copilul ingenuu care dăinuie în omul mare și despre lumea magică prin care oamenii pervertiți de răul istoriei găsesc o cale de rezolvare benefică, armonizează lumea văzută cu lumea nevăzută. Prin structura sa, prin stilul literar îngrijit și prin densitatea unei narațiuni adunate și desfășurate în jurul unui personaj fascinant aș spune că „Păpușarnița”, mai mult decât un anunțat și dorit roman, este o foarte izbutită nuvelă, captivantă pentru cititorul ei.