Se trezi brusc într-un zgomot deja binecunoscut. Uitase să închidă geamul și acum obloanele mici de lemn se loveau cu putere unul de celălalt. Aruncă cearșaful alb cu care se acoperise pe jos, apoi se duse înspre fereastră. Cerul era cenușiu, iar pescărușii căutau cu disperare seninul de ieri. Daniel deschise larg obloanele și le prinse în cîrligele de metal de pe perete. Își așeză palmele pe pervazul geamului și privi în jos. Același amestec de mașini, motociclete, scutere, biciclete. Același amestec de oameni, grăbiți, nervoși, sclavi ai unei vieți care nu merita, dar trebuia trăită. O dată cu finalul sezonului, orașul își pierdea staniolul, rămânea doar compoziția, care de cele mai multe ori era dezamăgitoare. Marea era agitată, lovind cu putere faleza, vrând parcă să pătrundă pe străzile lungi și drepte și să ia cu ea tot ce nu era la locul lui. Poate că ar fi reușit, dacă nu i-ar fi stat în cale șirurile nesfârșite de pini. Coroana unuia dintre ei ajungea până aproape de fereastra apartamentului lui, iar dacă se întindea puțin putea să o atingă. Dar nu voia. Erau urâți pinii, cu tulpinile lor subțiri și lungi, la capătul cărora nu te aștepta decât o priveliște modestă.

– Nu știam că exibiționismul se află printre multitudinea ta de defecte.
Daniel zîmbi, conștient de trupul său gol.

– M-am gândit că nu ar fi rău să-și înceapă oamenii ziua cu ceva frumos.
Fata chicoti, întinzându-și trupul zvelt pe sub pătura subțire care o acoperea, lăsând la iveală niște glezne fine care îi amintiră de Ana.

– Hai lângă mine, ce ai rămas așa pe gânduri?

– Mă gândeam că am multe de făcut azi și…

– Și eu ar cam trebui să dispar din peisaj, nu? întrebă ea cu o falsă dulceață în voce.

– Nu, știi bine că îmi place să petrec timp cu tine Ioana, și se îndreptă spre ea, dându-i la o parte cele câteva șuvițe de păr de pe fruntea rotundă.-Inima ta nu e a mea, e altcineva cuibărit acolo și oricât de mult aș săpa, nu o să ajung niciodată la ea. O să mă aleg doar cu muncă și sudoare, în timp ce ea o să scape de tăișul târnăcopului meu, fugind prin colțuri ale inimii tale pe care nu mă lași să le aduc la lumină.
Daniel nu zise nimic, se mulțumi să îi mângâie umărul gol. Ioana era din Cluj și era recepționeră la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din Rimini. Se cunoscuseră acum doi ani într-unul din cluburile pe care le administra el și de atunci începuseră o relație tumultoasă, marcată de despărțiri dramatice și împăcări romantice.

– Mă duc să mă îmbrac, zise dintr-o dată Ioana, smucindu-se de lângă el. O auzi apoi dând drumul la apă, spălându-se pe dinți, vorbind la telefon și în cele din urmă aruncându-și nervoasă în geantă bricheta, rujul și pachetul de țigări. Apăru apoi în fața lui, îmbrăcată cu o bluză albă ușor transparentă și cu o pereche de pantaloni de culoarea muștarului.

– Plec, îi spuse tristă.

– Nu rămâi la micul-dejun?

– Nu.
Daniel se așteptase la acest răspuns, despărțirea plutea din nou în aer. Devenise obositor deja. Se ridică din pat și o cuprinse în brațe. Apoi, îi șopti la ureche:

– Vin să te iau deseară? Am o cină de afaceri și aș vrea să fii lângă mine.

– Nu știu, ne auzim, răspunse aceasta mai relaxată. Își aruncă apoi picioarele în niște mocasini negri și se mai întoarse încă o dată spre el. Îi privi trupul înalt și zvelt, părul blond-cenușiu care îi cădea în valuri pe fruntea înaltă, ochii mari și căprui și dintr-o dată i se păru că nu era suficient de bună pentru el. Daniel o privi întrebător, dar ea se întoarse brusc pe tălpi și plecă, lăsând în urma ei o dârâ de tristețe.
Daniel se duse din nou la fereastră, o privi ieșind din blocul de apartamente, apoi făcând slalom printre mașini, motociclete, scutere și biciclete. Silueta grațioasă se pierdu într-un final printre oamenii nevoiți să înfrunte o nouă zi. O iubea? Cu siguranță, nu. O folosea? Da. Îi plăcea optimismul ei, bucuria de a trăi care se citea pe buze, în ochi, în felul în care își arcuia sprâncenele de fiecare dată când ceva îi plăcea foarte mult. Se hrănea cu tot ce avea ea mai bun, oferindu-i în schimb doar tristețe și durere. Era conștient de acest lucru, dar nu îl încerca nici cea mai mică urmă de remușcare. Se schimbase mult în cei doi ani de când măturase pentru ultima dată nisipul de pe șezlonguri. Fabio, șantajat cu atâta iscusință de el și de Vasi, îl puse în legătură cu unul dintre asociații vestitei familii DiSilva, care controla o mare parte din piața imobiliară din Rimini și din zonă. Cei doi băieți DiSilva aveau cluburi de noapte și restaurante, iar el, Daniel din Viișoara, se ocupa de administrarea unora dintre ele. Vasi avea în subordine bodyguarzii de la cluburile de noapte, iar în timpul zilei se ocupa de tot ceea ce însemna achiziție de materii prime pentru restaurant și club. Banii curgeau, după numai un an reușise să dea avansul pentru un apartament cu trei camere pe care spera să îl plătească integral în maxim cinci ani. Era unul dintre puținii români norocoși, majoritatea trudeau din greu ca să poată supraviețui de la o lună la alta. Prea multe capete plecate, prea multă rușine se citea în ochii celor de aceeași credință cu el atunci când erau întrebați de unde sunt. Unii dintre ei mințeau, spuneau că sunt din Bulgaria sau Republica Moldova. Unii dintre ei renunțaseră chiar la a mai vorbi limba română din dorința de a se integra într-o lume care de cele mai multe ori îi storcea de tot ce aveau ei mai bun pentru a se descotorosi mai târziu de ei.
România era acum un loc îndepărtat în sufletul multora dintre prietenii lui, un loc în care nu ar fi știut ce să facă, întocmai ca un copil abandonat prin orfelinate care își întâlnește pentru prima dată mama. Și cu toate astea, Daniel avea zile în care simțea un dor, o nevoie dureroasă de a se întoarce. De a da piept cu țara care nu îi oferise nimic și îi luase totul. Ceva îl oprea însă, prima dată nu reușise să identifice sentimentul, dar cu timpul învățase că este frica, frica de eșec, frica de ridicol, frica de a o lua de la capăt într-o lume pe care o cunoștea, dar poate nu o înțelegea pe deplin.
Închise geamurile și trase draperiile groase. Pe unul dintre umerașele din dressing aștepta cuminte o cămașă albă, călcată înainte cu o zi. Costumul albastru închis era proaspăt adus de la curățătorie. Pantofii de piele erau frumos puși unul lângă celălalt. Sufletul său era însă șifonat, nealiniat cu cerințele lumii în care trăia. Însă asta o știa doar el. Mobilul începu să vibreze, lovindu-se ușor de lemnul noptierei.

– Da?

– Sunt jos. Mai stai? îl întrebă Vasi.

– Nu, vin imediat.

– M-a sunat Giorgia, sunt niște românași la interviu azi.

– Pentru ce posturi?

– Chelnerițe și femei de serviciu.

– E nevoie și de mine? Sau se descurcă Giulio?

– Nu știu, ea m-a sunat pentru altceva și din vorbă în vorbă, mi-a zis și despre asta. Probabil te suna ea dacă era nevoie și de tine.

– Probabil, mormăi Daniel. Cobor imediat.

– Bine, te aștept.
Daniel își trase repede pe el hainele, gustă din cafeaua care se răcise deja, își puse un pic de gel pe palme, apoi le trecu prin părul bogat. Își luă servieta, telefonul și își potrivi ceasul la încheietura mâinii. Patul rămase nefăcut, cu cearșafurile albe mototolite, camera în obscuritate, iar obloanele de lemn pironite în ziduri nepăsătoare. Pescăruși buimaci și gălăgioși brăzdau cerul cenușiu într-o încercare de a sili soarele să iasă din ascunzătoare, să nu se mai joace de-a v-ați ascunselea cu o lume care avea nevoie disperată de lumină.

(Fragment din romanul, aflat în lucru, cu același titlu)