Strălucea în priviri gândul ei nerostit

Așezat pe-o boare de vânt

În pădurea ce-și chema adieri s-o alinte.

Un alt fel de alint, ca al meu pe obrazul ei.

O atingere și tremurau frunzele acolo, spre margine

Unde poiana încerca să se așeze lângă tufele de mur.

Privirile ei îmi dădeau fiori și gânduri pe ritmul freamătului din codru

Adânc, spre verde și curaj, curgea timpul printre arbori

Gândurile mele o dezbrăcau în lumina aceea albastră

Aș fi zis că s-au oprit clipele din curgerea lor, să-mi dea răgaz de întregire

Numai că, doar în închipuirea mea ea era acolo.

Eu îi căutam umbra, lăsată din alte vremi, alte plimbări

Când arborii și poiana păziseră iubirea noastră flămândă, zâmbind.

Poteca păstra, nevăzute ,urmele pașilor noștri stingheri

La un capăt de pădure, în alb de mesteceni rătăciți printre fag.

Despre Cristina și muzica unui compozitor anonim

Da! Ca o constatare a unui adevăr absolut,

Privirea ei căuta să-mi vorbească în decorul vegetal.

Acolo, lângă plopii fără frunze, unde jalea poienii era evidentă.

Păzea, fără să știe, urma iluziilor mele

Adunate atent, într-un maldăr diform, claie peste grămadă

Fără armonia zâmbetelor pe care le crescusem sincer

Uitându-mă și eu, uneori amar, la mersul ei languros.

Dar degeaba nunteam gândurile mele în sunet de dor

Pădurea strivea orice urmă de interes față de noi

De parcă notele pianului prăfuit erau strivite sub bronzul greu

La fel erau vorbele ei pe care le așteptam, dar așezate altfel

Pe un portativ luminos, cu sunete blânde…

Dar vai, glasul ei mă certa fără vină, ca un dirijor sever

Și visele mele s-au spart în mii de bucăți, fără zgomot.

În mersul meu spre nașterea unui alt morman de iluzii

Am setat realitatea pentru a crea altceva. Aștept.