In memoriam

EU SUNT

Eu sunt sâmburele,
eu sunt sufletul,
eu sunt femeia,
şi cele jumătăţi ale chipului meu
eu sunt copilul
şi am nevoie de dragoste
ca să nu mă mai prefac fericită
să fiu veselă
să râd
să plâng
şi să nu mai plec departe

AVEAM ÎN FAŢĂ

Aveam în faţă
ţărmurile şi
pe fundal
proiectându-se, ameninţătoare,
statura lunii.
Descurajantelor palori cenuşii
le mai adăuga
câte un pic de culoare.
Luam ultimele imagini
pentru un lung-metraj:
o clădire albă,
un turn de biserică semeaţă…
În lotci,
precum iscoadele,
localnicii-pescari,
aruncau năvoadele.
Estuarul,
cu apa-i mirosind a crap,
juca pe genunchi
precum calul în trap
călăreţul,
bărcile pregătite de plecare.
Şiruri de păsări exotice,
se aliniau
cu ochii spre depărtări,
cuminţi,
aşteptându-şi
călătorii spre alte zări.
Sub lumina
legănată de tangajul vasului –
imaginea iubitei,
(a iubitei fiecărui marinar,
hoinar între două lumi)
amirosea,
şi acum cred asta,
a măr crud,
rupt din grădina Edenului.
Gurile flămânde li s-a umplut
de-o salivă parfumată,
de izul acrişor
al poamei păcatului.
O pată din obrazul piersiciu,
cu ochii-n ochii dimineţii,
tulbure şi ea
de nesomnul omenirii…
Dar Dunărea,
neliniştită,
se zbătea de mal,
egal,
somnoros,
ca foşnetul
lanului de porumb copt.
Bancurile de peşte
clocoteau argintii.
Era an bun la pescuit…
Iar cei care l-au râvnit
se-ndestulau…
Poveştile pescăreşti
se-nsăilau ca mărgele pe aţă,

când în faţă zorile
se rumeniseră la faţă
gata să le intre-n mare.