Şedință cu părinții. Mamele vorbeau, taţii dădeau din cap, că așa era rânduiala. Ele puneau întrebările și luau hotărârile, ei erau mai mult pentru decor și sprijin moral, în caz de nevoie.                                                                                                                                                     

—  Dòmnye, oare cum s-or dăscurca prunșii noști la treaptă? C-or stat luni di zâle fără profesor la română, la matematică, a zis femeia din mijloc. Vorbea repezit, ca și cum s-ar fi grăbit să nu-și piardă șirul gândurilor.                                                                                      

—  Așè-i cum spui, Anuță. Io niși că mai poci dormi d-atâta grijă, a încuviințat cea din spatele ei, răsucindu-și colţul basmalei între degete.                                                          

—  Haideți să nu fim așa pesimiști, a zis directoarea, pe un ton împăciuitor. După cum bine știți, de anul acesta avem două profesoare tinere, care își dau toată silința să recupereze tot ce nu s-a făcut în anii trecuți.                                                                                              

Anuței i s-au aprins obrajii. S-a întors spre bărbatul ei și i-a șoptit ceva la ureche, repede, furios. A vrut să se ridice, dar el i-a pus o mână pe umăr, rugând-o din priviri „Nu acu’, muiere, nu acu’.”                                                                                                                                          

—  Auzi, tu Anuță… dacă nu zâci tu, zâc io, a răbufnit femeia din spate. Că di tăcut, nu mai poci.                                                                                                                                        

—  Nò, bine dară, a zis Anuța și s-a mai uitat o dată la bărbatul ei, care își examina cu atenţie vârfurile pantofilor. Io… adică noi…, s-a corectat ea. Uitați care-i baiu’: ne-am săturat să tăt dăm, așè nu mai mère. Da’ până când?                                                            

Liniște. Una din alea care îţi încleiază buzele și te face să îţi tragi instinctiv umerii înapoi, să atenuezi lovitura. Pe moment, n-am priceput sau n-am vrut să pricep. Cum adică „să dăm”? Cui să dea? Pentru ce? Femeia s-a făcut stacojie la faţă, dar nu și-a dezlipit ochii de pe noi. Ținea să ne arate că aștepta să înțelegem din priviri ce nu se încumetase să rostească până la capăt.                                                                                                                                             

M-am ridicat încet de la catedră, încă nesigură dacă citisem corect printre rânduri.          

—  Doamnă…, am spus calm, deși îmi simţeam pulsul vibrând în fiecare respiraţie. Ȋmi puteți spune cu exactitate ce și cui ați dat? Și în ce scop?                                                  

Femeia a rămas cu gura deschisă, ca și cum cuvintele n-ar fi știut dacă să iasă sau să rămână acolo. Ceilalți părinți stăteau cu respiraţia întretăiată, cum faci înainte să afli dacă te-a trecut sau nu la examen. Directorul adjunct și ceilalţi profesori încremeniseră pe scaune. Ochii directoarei îmi strigau „Ce faci? Oprește-te!”                                                                                   

— Iar cine a dat…, am continuat, vă rog să spuneți, cu subiect și predicat, cui. Pentru că eu, una, nu mă știu vinovată cu nimic.                                                                                   

Nu a durat mult să descopăr tot adevărul. Aflasem așa cum se află toate la sat, din șoapte prinse din zbor la cooperativă, printre rafturile goale. Din vorbe aruncate peste gard între două vecine. Din zvonuri care se împrăștiau prin ferestrele întredeschise, odată cu aburii de lapte fiert. Un canceu cu smântână făcea dintr-un cinci, un opt la chimie. O putină cu brânză valora cât un nouă la fizică. Pentru un pui gata jumulit, nu te mulţumeai decât cu un zece la teză la mate. Asta era valuta locală.                                                                                                           

În cancelarie, bârfele se rostogoleau mai repede decât creta pe tablă. Unii se jurau că l-au văzut pe Mateiaș a lu’ Piparcă, adică pe tov. Prisăcariu – cum îi ziceau elevii profului de fizică – ieșind dis de dimineaţă pe poarta din spate, din casa unei anumite tovarășe, al cărei soţ era plecat în delegaţie. Alţii susţineau că, după ce termina slujba la biserică, în drum spre casă, părintele Rafail cerceta întâi fereastra nanei Fevronia, iar dacă fireangul era ridicat, acela era semnul că aveau vreo câteva ceasuri de petrecut împreună, până i se întorcea bărbatul de la cârciumă. Şi fiecare poveste era însoţită mereu de același rânjet în colţul gurii. Cu cât înfierau mai aprins păcatele, cu atât de nerăbdători păreau să le adulmece de aproape.                                  

Ȋntr-o după-amiază, în cursa de Săvârșin, trei femei din satul vecin râdeau cu o poftă cum numai cineva cu acces direct la informaţii secrete o poate face. Cică Marinela lu’ Ciungu – aveam să aflu că era vorba despre tovarășa Manea, profa de anatomie – se înroșește ca sfecla când ajunge la lecţia „cu organele șelea reprotractoare.”                                                                    

—  N-ai tu grija ei, că i-o aflat leacu’ baciu Vasîle, păduraru’ di la Bata. Că d-aia să tăt preumblă cu el pântre tufe, a zis femeia cu baticul înflorat legat peste conci.                               

—  Vorbește lumea că i-o făcut farmeșe. Şică i-o legat sufletu’ cu-n fir di cânepă. L-o legat cu trii noduri, să nu mai aibă scăpare, a șoptit femeia bătrână, cu ochii mici, ca de viezure, jucând repede dintr-o parte în alta.                                                                                     

Pentru câteva clipe, până am depășit biserica, râsul s-a preschimbat în priviri ridicate pios către cer. Şi-au făcut toate cruce. Apoi:                                                                                            

—  Auzâţi, mi-o spus Floarea lu’ Năsoi că…                                                                      

Pe lângă treburile ei cu anatomia, teorie, practică și ce-o mai fi fost pe acolo prin pădure, tovarășa Manea era și responsabilă cu propaganda. A apărut într-o zi la noi la școală și ne-a anunţat tema discuţiei pentru ședința de Învățământ Politic din octombrie. „Adeziunea la profunda și însufleţitoarea expunere a tovărașului secretar general la Plenara lărgita a CC al PCR”.              

Eu până atunci nu luasem Scânteia nici să mi-o fi dat cineva gratis și nu eram dispusă să stric un asemenea record. Am copiat la repezeală două paragrafe din cursul de marxism din facultate și am zis că ajunge. N-aveam nici timp, nici chef pentru conspecte. Adevărul era că pornisem spre Săvârșin cu un singur gând: să văd conacul regal. Am găsit o clădire cu tencuiala căzută, parchetul smuls din podea, stucatura ciobită. Obosită, da, dar semeaţă, sfidătoare, ca o bătrână aristocrată cu rochia de bal sfâșiată.                                                                                             

N-a venit nimeni altcineva la sedinţă. Nimeni.  Așa că am avut tot conacul numai pentru mine, cu tovarășa Manea în rol de ghid. La sfârșit, m-a privit mustrător și mi-a vorbit pe un ton răstit. Suna mai mult a dojană decât sfat colegial.                                                                            

—  Tovarășa profesoară, să le spui colegilor să cinstească Congresul XIV cum se cuvine.           

Vorbea de parcă ar fi declamat versuri patriotice, cu privirea îndreptată deasupra biroului, unde atârna binecunoscutul portret. Apoi a scos un oftat lung și a adăugat:                       

—  Fiecare breaslă în felul ei. Noi, dascălii, trebuie să formăm omul nou. Iar omul nou n-are corigențe și nici repetent nu rămâne, mai cu seamă în prag de congres.                                 

Am aprobat din cap, ce era să fac? Nu poți contrazice omul nou înainte să apuci să-l cunoști. Şi uite așa, în cel dintâi trimestru la catedră, ca proaspătă stagiară, am pus și eu umărul la construirea socialismului, împărţind notele de trecere ca pe bomboane. Una pentru Lămâiţa, dintr-a opta, care nu mai dăduse pe la școală de la Congresul XIII. Alta lui Ionuţ dintr-a șaptea, care nu ajunsese cu alfabetul mai departte de litera G. Ȋncă una lui Iliuţă, dintr-a șasea, a cărui materie preferată era trasul cu praștia. Cu toţii – oameni noi, care aveau să făurească societatea socialistă multilateral dezvoltată după chipul și asemănarea lor. Ceaţa se furișa pe sub haine și se lipea de piele când am părăsit conacul. Era noaptea în care pământul trăgea căldura înăuntru și gerul încolțea, întâi timid, ca iarba nouă, apoi fără rușine. Cerul vineţiu se lăsase jos de tot, aproape atingând coamele dealurilor, pe care ardeau focurile de Sâmedru. Pe ulițe, copiii se îndreptau spre case cu desagile pline Cu sângele înfierbântat de la atâta sărit peste jar, nu simţeau frigul. Mergeau cu pieptul înfoiat, importanţi nevoie mare, de parcă se întorceau victorioși din luptă. Pentru câțiva covrigi, mere și nuci, izgoniseră duhurile necurate care dădeau târcoale satelor. Numai de le-ar fi izgonit pe toate.

***

Elevii săreau peste bănci, se fugăreau, aruncau unii în alţii cu bucăţi de cretă, răcnind cât îi ţineau plămânii. Gabriel întârziase din nou, spre bucuria micuţilor.                                   

— Ȋl fac cu ou și cu oţet când apare. E deja a patra oară pe trimestrul ăsta, a zis directoarea. L-au găsit abia după trei zile. Ȋl purtaseră apele până aproape de Păuliș. „Păi, dacă n-o avut di lucru ș-o spart lemne-n ajun,” șopteau unii. „Ba nu,” spuneau alţii, doar i-o împrumutat săcurea lu’ moș Anghel.” „Ei, tot aia-i,” li se răspundea. „Nu să lucră șî nu să dă nimic cu împrumut în sara șeia, că dòră știi șe te paște.” „Bag samă că l-or amuţît lupii,” a zis baba Saveta. „S-o zuitat să-ntoarne cănile cu gura-n jos șî, când o ișît noaptea la dohănit în ocol, o auzât lupii sfătuindu-să. I-or luat graiu’, d-aia n-o putut strîga după ajutor bietu’ fișior. Cu lupii lu’ Sân Andrei nu te pui, maichii.”                                                                                                   Lăsasem cimitirul mult în urmă. Mergeam fără țintă în direcţia opusă satului. N-aș fi putut da ochii cu nimeni în ziua aia. Înainteam cu îndârjire pe lângă câmpii acoperite de brumă și de frunze putrezite, cu sângele pulsând nebunește prin vene, rănindu-mi trupul din interior. La marginea pădurii, un dulău cu blana miţoasă păzea câteva oițe negre. Pentru o frântură de secundă, mi s-a părut că-l văd pe Gabriel printre ele, plutind peste câmpul alb fără să atingă pământul. Când am întors capul, dispăruse deja printre fâșii de ceaţă. Am ajuns înapoi în sat, cu mirosul frunzelor urmându-mă ca o umbră. „Bine ați venit,” zicea pânza de deasupra ușii. Şi, totuși, unul dintre noi se pierduse de turmă și pribegea deja pe un drum fără întoarcere.