Foc

În adâncul meu arde un foc,
dar flacăra lui nu se vede.

O port tăcut,
ca pe o cruce nevăzută,
nimeni nu-mi știe povara.

Tu știi, Doamne,
și atât îmi ajunge.

Când nu mai am glas,
îți dau lacrimile mele.

Când nu mai am putere,
Te las să-mi ții sufletul în palme.

Sine al meu

te-am judecat prea aspru
pentru greșelile tale fragile.

Ai vrut să fii furtună,
dar ai fost doar ploaie.
Ai vrut să fii munte,
dar ai fost doar drum.

Și totuși,
în fiecare cădere
ai găsit o definiție a ridicării.

Te-ai temut de întuneric,
fără să știi că ochii tăi
se pot adapta.

Astăzi îți scriu
nu ca să te cert,
ci ca să te accept.

Ești imperfect, dar viu,
și asta este forma ta supremă
de curaj.

De ce

de ce se rupe liniștea
când în sfârșit încep să o simt

de ce gândurile aleargă
când le cer să stea locului

de ce oamenii se lovesc unii de alții
ca și cum ar fi făcuți din colțuri
și nu din carne și suflet

de ce drumurile se închid
tocmai când am curaj să le urmez

de ce trebuie să caut răspunsuri
într-o lume care tace

și totuși, în întrebarea asta lungă
care nu se termină niciodată
se ascunde poate singurul adevăr:
că nu există răspuns
ci doar căutare.

Nebun

zgomotul din mine
nu are început
nici sfârșit

gândurile sar de pe un perete pe altul
ca niște păsări rănite

râd fără motiv
plâng fără motiv
și nimeni nu înțelege
de ce totul pare atât de viu
și totuși mort în același timp

mă urmăresc propriile umbre
le vorbesc și ele răspund
într-un limbaj pe care
doar eu îl cunosc

în ochii altora sunt nebun
în ochii mei
sunt doar un suflet
care încearcă să respire
într-o lume care nu îl lasă.