Apocrif despre lumină
tu, mizerabile satan,
crezi că mă sfâșii prin cuvintele tale,
dar eu știu să cos moartea
cu acul luminii
tu, împuțiciune,
mi-ai făcut inima o urmă de talpă
de soldat care își pune arma în gură,
dar ai uitat ceva
că soldații, uneori,
nu mor,
doar se trezesc
mai cruzi
mi-ai făcut răsuflarea foc
și inima o stea pe punctul de a exploda,
dar stelele nu pier,
ele nasc constelații
în mine e o hartă
desenată cu mâna greșită,
drumuri care duc înapoi în os,
orașe care dorm cu gura deschisă,
străzi oprite în plină inspirație
și sensuri care nu se mai întorc
ne lovim din interior,
fără martori,
ca două adevăruri care nu încap
în aceeași gură de aer
respirația cedează
iar când sângele se oprește,
eu rămân
îmi pun degetul în rană
și rana mi-l suge
ca un copil înfometat,
dar nu mai fură din mine
îi dau cât vreau eu
apoi îmi pun degetul
în orbita lui yorick
și orbita îl bea
de parcă ar revedea încă o dată dragostea,
dar eu,
eu am învățat demult
că dragostea nu se bea
se mușcă,
până când dinții nu mai știu
dacă aparțin gurii sau rănii
așa că ia aminte, satan:
dacă tu mă scrii cu întuneric,
eu te citesc cu lumină
și unde tu vrei sfârșit,
eu fac început
asta e puterea mea
asta e poezia mea
asta e femeia care îți închide gura
cu ultimul vers.
Cei care rămân
am învățat să tac
când se crapă dimineața în genunchi,
să nu sperii lumina care se clatină pe muchia ceștii,
nici zâmbetul tău, acela care miroase a iertare reîncălzită
mi-am lăsat inima la uscat
pe sârma dintre două zile,
și bătea vântul ca o rugăminte
pe care n-o mai poate rosti nimeni
tu râdeai,
și râsul tău cădea în mine
ca o monedă într-o fântână uitată,
unde dorințele nu mai au rost,
dar ecoul lor încă respiră
mă uit la noi cum traversăm iubirea
un deceniu, hop și al doilea deceniu
ca pe un pod fără balustrade,
și tot ce ne ține e teama de cădere,
nu curajul
iar la capătul drumului,
unde totul se va termina cu o respirație în minus,
ne vom recunoaște după felul
în care am ales să rămânem,
împreună
nu din slăbiciune,ci pentru că plecarea ar fi fost prea ușoară.
Tiv de ianuarie 2026
hai să scriem anul 2026 ca pe o rochie croită pe podeaua poeziei,
fără probe inutile, fără promisiunea că va sta bine pe oricine
să-l tăiem dintr-un material care știe ce-a fost,
dar nu mai trage înapoi când mergem înainte
2025 rămâne unde a fost,
nu-l mai ajustăm,
nu-l mai explicăm
să facem un 2026 suficient de lung
cât să nu ne fie rușine să ne așezăm în el
una lângă alta,
tivul să fie cusut din dimineți care au ținut,
din lucruri mici rămase în buzunare
după ce n-a mai fost nimic de demonstrat
anul nou să nu strângă, să nu ceară formă,
să nu măsoare relații ce nu cer măsura
dacă se agață, îl descoasem,
dacă cedează, nu-l aruncăm
intrăm în 2026
ca două versuri corecte
într-un poem care nu se teme
că nu va plăcea