Există reveniri care sunt esențiale. Momente în care cuvântul acasă își recapătă toate sensurile. Astfel au fost pentru mine cele două zile petrecute la Timișoara, 19 și 20 februarie, în cadrul proiectului UNITA Starting Grant „Literature about/in the village: Plurilingualism, Identities, Heritage” – o revenire densă, emoționantă, intensă, în care timpul s-a comprimat și s-a dilatat deopotrivă.
Am revenit acasă în România, acasă în orașul meu drag, Timișoara, acasă la Universitatea de Vest din Timișoara, și, mai ales, acasă printre oameni dragi.
Proiectul, coordonat cu eleganță, rigoare și generozitate de conf. univ. dr. Ileana-Neli Eiben, cadru didactic al Departamentului de Limbi și Literaturi Moderne din cadrul Facultății de Litere, Istorie, Filosofie și Teologie (UVT), a creat cadrul ideal pentru întâlnirea dintre literatură, limbă, memorie și patrimoniu.
Alături de parteneri academici din Brașov, Pau și Torino, această inițiativă a demonstrat că universitatea poate fi, înainte de toate, un spațiu viu al întâlnirii și al reconectării.
Colaborarea mea cu Ileana Neli Eiben a început în 2022, la o masă rotundă cu scriitori români și a continuat cu participarea online la ateliere de traducere cu studenții, alături de conf. univ. dr. Ioana Marcu. Atunci chiar am ales printr-un brainstorming titlul românesc al romanului Terre blanche/Tărâmul inocenței. De atunci, dialogul nostru intelectual și prietenia s-au construit natural, iar această invitație a venit ca o continuitate evidentă.
Jebel și bucuria redescoperirii clasei
Prima zi a fost dedicată atelierelor de la Școala Gimnazială „Martin Șuboni” din Jebel. A fost, pentru mine, unul dintre acele momente revelatorii în care îți amintești de ce ai ales, cândva, să te consacri cu pasiune unei meserii.
Alături de Ileana Neli Eiben, de profesoara de franceză Maria Miloș și de lect. univ. dr. Cosmina Simona Lungoci, am intrat într-o clasă ordonată care, în câteva minute, s-a transformat într-o efervescență controlată, într-un haos fertil. Ne-au acompaniat de la Universitatea „Transilvania” din Brașov: conf. dr. Virgil Borcan, lect. univ. dr. Cora Iringo, masterandă Vilău Teohara; de la Universitatea din Passau – Germania: prof. univ. dr. Marina Ortrud Hertrampf.
Fronda adolescentină „nu ne place să citim” s-a metamorfozat treptat în „depinde de carte”, „îmi plac romanele de genul”, „mi-ar plăcea să citesc” și, în cele din urmă, în cea mai frumoasă întrebare: „puteți să-mi semnați cartea dumneavoastră?”.
Mi-am reamintit, cu emoție intactă, cât de stimulativă este munca la catedră și cât de puternică poate fi imaginația copiilor, dacă este ascultată.
Exercițiul de investigație a fost acela de a recunoaște care este scriitoarea dintre noi trei. Este, după părerea copiilor, cea care povestește mult, care începe o istorie și apoi trece la alta, pentru că așa fac scriitorii, divaghează pentru că sunt foarte creativi, este cea care are „outfit de scriitoare”.
Institutul Francez, între dialog, toleranță și prietenie
Seara a continuat la Institutul Francez din Timișoara, unde am avut bucuria și onoarea de a inaugura Serile culturale de joi. Am vorbit despre literatură, despre toleranță, despre exil, într-un dialog ghidat de Neli Eiben, cu lecturi, întrebări, în fața unui public numeros și interesat.
M-am întâlnit cu oameni dragi: fosta inspectoare de franceză Georgeta Luca, Cosmin Neidoni coleg de editură la Editura pentru Artă și Literatură, prietena mea Gabriela Doboși,
Am avut plăcerea să vorbesc pe larg cu Anne-Laure Rouxel, proaspăta directoare a Institutului Francez (de doar șase luni), o întâlnire luminoasă și amicală.
Colocviul și memoria exilului
A doua zi, conf. univ. dr. Ileana-Neli Eiben a deschis colocviul internațional „Littérature sur/dans le village : Plurilinguisme, Identité, Patrimoine”, după care a transmis mesajul de bun venit al conf. univ. dr. Valy Geta Ceia, prorector responsabil cu strategia de internaționalizare, rețele universitare și relația cu instituțiile europene, care nu a putut fi prezentă fizic. Ulterior, a dat cuvântul conf. univ. dr. Ana-Maria Radu-Pop, prodecan al FLIFT.
Comunicările au debutat cu expunerea mea „Mémoire et témoignage : écrire l’exil entre la Roumanie et la France”. A fost un moment de concentrare, de emoție, de bilanț interior. Ultimul punct al programului meu universitar, pentru că a doua zi, dis-de-dimineață, urma să zbor înapoi spre Chambéry.
Intervenția mea a explorat relația dintre exil, biculturalitate și literatură în parcursul meu ca scriitoare română stabilită în Franța, evidențiind rolul scrisului ca spațiu de reconstrucție identitară.
Plecarea din România a fost o ruptură existențială, iar integrarea într-un nou context cultural, un proces dificil, marcat de tensiuni și redefiniri.
Demersul meu literar este structurat pe trei axe principale: memoria, empatia și mărturia. Memoria, centrală în romanul Promesses, funcționează ca instrument de rememorare și de reconciliere cu trecutul. Empatia devine axa dominantă a romanului Terre blanche/Tărâmul inocenței, unde sunt explorate destine fragile și marginale, fără părtinire sau judecată morală. Mărturia se află în centrul celui mai recent romanul Opt sute de metri, o mie șase sute de pași până la tine, care interoghează rolul martorului în istorie și în viața contemporană, explorând totodată emigrarea, procesul integrării și sacrificiile pe care aceasta le implică. În ansamblu, romanele mele sunt un spațiu al transmiterii, al empatiei și al umanizării experienței istorice și personale.
Timișoara intimă, regăsirea cu prietenii și familia
Între aceste repere academice, Timișoara mea personală și-a găsit locul firesc.
Mi-am revăzut două prietene, profesoarele Mariana Bandea și Cătălina Vintilă, alături de care am împărțit ani întregi de pedagogie Freinet, la clasă și în taberele de vacanță.
L-am revăzut – după treizeci de ani !!! – pe bunul meu prieten și vechi coleg de redacție Dumitru Oprișor, care, cum spun francezii, „n’a pas pris une ride”.
Am petrecut o după-amiază întreagă cu poeta și prietena mea, Marinela Holospin: shopping, povești și degustarea prăjiturilor mele preferate la Prospero. Mai târziu, mi-a trimis melodia trupei Cargo, „Dacă ploaia s-ar opri”, scriindu-mi:
„Una din melodiile mele preferate, sfâșietor de frumoasă, care m-a urmărit vineri după masă, când ne-am plimbat!”
Versurile spun astfel:
« Dacă pleci ușa nu o mai închide
Sper să treci poate mâine pe aici
Te petrec și mă uit la tine
Parcă pierd ceva din mine
Zău, îmi e greu
Poate dacă ploaia s-ar opri
Și din cer n-o să mai cadă lacrimi
Stele ar răsări, tu ai veni (…) »
Are dreptate, e foarte frumoasă melodia, însă tristă. Dar eu nu am simțit tristețe plecând. Mă bucur că am venit și mă gândesc cu bucurie că voi reveni.
Mi-am revăzut mătușa Dorina, care, ca orice mătușă româncă, mi-a adus cârnați ardelenești și salam de vară.
Le-am strâns în brațe pe nepoatele mele, Oana și Alina, care au crescut sub ochii mei și pe care mi-am exersat cândva talentul de profesoară de limba română.
În fiecare zi am mâncat la restaurantul Zaza, vizavi de Universitatea de Vest, mâncarea este excelentă, promit să revin!
Am întâlnit două pisici adorabile în magazinul de pantofi Amely din Piața Libertății.
Bineînțeles, am intrat să mă reculeg la Catedrala Mitropolitană.
La plecare, în holul aeroportului din Timișoara, am descoperit o pictură imensă în tuș, în trei tablouri, parte a unui parteneriat artistic cu Universitatea de Vest și artiști locali, care mi-a luminat dimineața plecării după zero ore de somn.
Am plâns puțin.
Au fost două zile extrem de intense. Zile în care literatura s-a întâlnit cu viața, pedagogia cu prietenia, memoria cu prezentul.
Zile care mi-au reamintit cine sunt și de unde vin.
Zile… acasă.