Mircea Cărtărescu și mitul poeziei de idei

Patetismul voit nu ține de foame dar nici pantomima sinistră livrată pe post de deziluzie „poetizată“ nu ne ajută să ne re-trăim realitatea în poezie. Paradoxal, în cazul lui Mircea Cărtărescu, cifrele de audiență le întreține romanul iar în acest plan dialogic, probabil al unui oximoron atitudinal (poezie contra proză, proză contra poezie), avem doi actori „obosiți“; un eu auctorial trăindu-și ispitirile cu o forță mimată și un alt eu supervizând poeticitatea până la consacrarea truculenței verbale ca înaintare axiologică în misterul genului.
Epistemologic, copilăria spirituală, mitică, a Cuvântului, e partea din realul exterior, de fiecare dată refăcut din fantasticul unei/unor realități „exterioare“. În cartea nu striga niciodată ajutor (București, Editura Humanitas, 2023, 128 p.), cumva o evidență a empiriei necesită observația sensibilă despre un imagism delirant. Afectele sunt vehiculate dintr-o „lepădare“ de conținut („nu scriu pentru mine/nici pentru tine/nici pentru sine//cel mai puțin scriu pentru sine//înainte scriam cu ochii arzând/acum scriu cu genele ude“), câtă vreme explorarea vieții echivalează cu inefabilul adâncimii poetice. Lecția de poeticitate, însă, are la Mircea Cărtărescu un eu „purtareț“ al poeziei de idei. Nu e vorba doar să luăm în discuție o inerție a verbului ci de dinamica negării de sine, voit sentențios-paradoxale într-un limbaj perfect articulat, totuși, pe un lirism, decantabil ca să nu fie hermetizant, într-o lume de rigori. Am zice că totul, până la urmă, e sugestie, numai că aici profuziunea e obstinată iar teribilismul nu e căutat ci el ține de efectele lirismului reflexiv. Lume și viață capătă o „deschidere“ în vreme ce un numen-matrice are grijă ca ideile să nu rămână morocănoase; resetarea vârstei sufletești a poemului transformă același eu într-un zeu capricios, gata să transforme și lecția de poezie în ședințe de disecție. Ea, lumea, inspiră frivolitate și nepăsare, e circ și carceră, imensă ficțiune sau fetiș execrabil, triumfalism și conținut fetid: „lumea mea/atât de vie cândva/atât de luminoasă/și bună//e dărâmată acum/ca o casă veche/fără tocul ușilor/și-al ferestrelor/năpădită de buruieni//lumea mea/tât de tandră cândva/atât de-nsorită și/fericită//e pe scaunul de tortură acum/cu pungă neagră pe cap/cu membrele zdrobite/și smulse/cu sânge-mprejur/peste tot“. (lumea mea, p. 62). Dar viața este imagine prin imagini, stare de lucruri constantă a omului, simptom, voluptate spirituală, distopie, decompoziție: „ah viață a mea/viață a mea-nsângerată/viață distrusă/viață ruinată//te-ngrop acum/ca pe un copil/mort la două luni/care n-a apucat/să-nțeleagă nimic/din nimic.“ (lumea mea, p. 62).
Poemul cărtărescian se încarcă de tragic în plin demers egotic. Eul devine treptat chirurg al discursului insidios, un întreg ritual, cum o ceremonie inalienabilă. Și totuși, poemul nu este efectul artei spontaneității, echilibrul dialectic fond-formă e depășit, promovarea unui lirism de ambiguitate are un caracter demitizant, logica edificării imaginarului este violentată. O nouă „zbenguială“ suprarealistă? Poate un discurs liric prea cerebralizat? Mai degrabă moda poetului se întoarce împotriva sa, exacerbarea clișeului naște automatisme. Cărtărescianismul, înainte de a fi complet definit, naște o stihie a formei. Poezia, însăși, este tiranică, enunță deruta creatoare ca pe o autodevorare. Dar nu este nici o supunere față de norme, elanul nemilos întrerupe prezumpția de sorginte romantică a revoltei. Stilistic, trecutul va fi supus, „programatic“ anti-parnasian, analiticii substanței contemporaneității neo-expresionismului vitalist. Doar că poemul cărtărescian va fi sigilat de personalitatea autorului său: „câteodată-i mai bine//cea cu care/împart așternutul/îl împarte mai departe/cu mine//pisica oarbă/îmi citește în palmă/asta-i linia vieții/asta-i linia vieții/asta-i linia morții//mierla/care toată vara a ciugulit cireșele/din pomul meu/intră în toamnă/tăcută//câteodată-i mai bine//câteodată cred că“ (câteodată-i mai bine, p. 111).
Exhibiționismul, insertat de lumea de eufonii, postulate și un blazon dedicând absolutului, este temperat de spiritul anarhic individualist. Autoritatea tradițională a textului e detronată; tradiția, la Mircea Cărtărescu, nu poate fi nici măcar demolare verbală, doar un gen nou de lirism (Levantul), al contorsionării morfologice, obsesie a damnărilor fals emulative ale sufletului scrisului („posedat/posedat//nu ca o femeie posedată/nu ca un bărbat posedat//sunt al cuiva/cum piciorul meu/e al meu/cum vișinul meu/e al meu/cum norii meu/sunt ai mei//sunt sclav/sunt posedat de stăpân/n-am voință proprie/n-am piele proprie/n-am sânge propriu/toate sunt ale lui/ale ei/ale aceluia/ale aceleia//posedat/posedat//n-am nici un drept/nici să trăiesc/nici să nu trăiesc/nici să respir/nici să nu respir/nici să mor/nici să nu mor//doar el are dreptul/să mă omoare//datoria să mă omoare“), teritoriu liric inalienabil. Poetul elaborează îndelung, e un experimentator al jocului cu rudimente de cuvinte, altminteri nu recurge nici dacă-l pici cu ceară la instincte mimetice, ale lui sunt toate, atmosfera, versul, poemul, punctul și virgula, amputările sumbrelor speculații, traumele spirituale, experiențele catastrofale și mutilarea „cadavrului“ viziunii coșmarești. Eclipsa lirismului fad, al sațietății, a survenit în unele locuri ca denunțare a straniei voluptăți a vulgarului. De un optimism festiv, aproape canonizând poematizarea autenticității ori fulgurațiile clipei întemeietoare, fenomenalitatea pură seamănă cu un fel de exorcism; de pildă, femeia poate fi magie de bazar sau fragmentul din decupajul panoramei deșertăciunilor, cu un dandy al vrajei ieftine postulând imanența unui promis rit monden: „femeia cu care împart așternutul/și cu care mă plimb mână-n mână/pe străzile mărginite de tei/pline de mașini parcate//cucare beau cafea diminețile/cu pisica oarbă în poală/și mierlele fluierând între crengi//e un om frumos pe care nu-l înțeleg/fiindcă dacă l-aș înțelege/nu l-aș putea iubi//mă uimește mereu/că are mâini/că are picioare//vâslim împreună prin viață/ca doi canotori în barca lor ascuțită/cu căști pe capete/și veste de salvare//nu facem nici un rău/nimănui//e lângă mine ca umbra mea/sunt lângă ea ca umbra ei//mă uimește mereu/că are mâini/buze/degete“ (femeia cu care împart așternutul, p. 42).
Așadar, absurdul e al cuvintelor „morfolite“, al nuanțărilor experienței de conștiință clamând ca act spiritual tocmai liricitatea, moda poetică, iluzia neomodernității realității contingente. Un substratum deține „cheia“ metamorfozei, efemerida ludică. Femeia, ethos al experienței istorice aici, nu îngăduie, ca tip/tipologie, conformism estetic, ea se iscă din habitudinile trecutului fiind elementul de șoc al simulării imaginarului, când alcătuirea unei aure se divulgă de la sine ca insațiabilul noutății: „am fost foarte iubit/o vreme/apoi am fost părăsit//nu știu de ce m-a iubit/nu știu de ce/m-a părăsit//când a venit/mi-a luminat viața/când a plecat/mi-a frânt gâtul//trăiesc de-atunci/cu gâtul frânt/dar nu mă plâng//oamenii trăiesc/și ei/cum pot“ (am fost foarte iubit, p. 119).
Mircea Cărtărescu poate fi „absența unei limbi universale prin care opera sa lirică să răzbată de la poalele conceptului în vârful exprimării supralicitate a noului organon odrăslit în imaginarul colectiv ca să devină plăsmuire a spiritului viu. La etapa mărturisirilor, jocul este fecund, nimbul integraționist arde cu înțelepciunea suculentă laolaltă, diacronic și sincronic. Viața subterană (forme și conținuturi vechi versus forme și conținuturi noi) configurează într-un raport unic un ideal artistic. Doar națiunea nu mai are date pentru necunoscutul adâncimilor tradiției împins înspre alteritate și fascinatoriu. Fie și în poezie, poetul este cel mai riguros cronicar al visuluu, deopotrivă hymnic și oracular, trubaduresc-dantesc și colocvial. Fiindcă tocmai triumful imagismului asimilează candoarea mitico-magică a apocalipsei idealității.